POZITIVISM s. n. 1. (În general) Concepție care recunoaște științei monopolul cunoașterii despre Univers; (în sens strict) filosofia lui A. Comte, care susține că cea mai înaltă formă de cunoaștere este descrierea fenomenelor senzoriale. ◊ Pozitivism logic = mișcare modernă în filosofie care a încercat să introducă metodologia matematicii și a științelor naturii, în domeniul filosofiei, marcând începutul cercetării analitice în cercetarea filosofică. ♦ Curent în științele juridice care combate orice tendință metafizică în drept, admițând numai existența dreptului pozitiv, practic. 2. Interes exagerat pentru problemele practice. – Din fr. positivisme.

pozitivism sn [At: CONCORDIA, 4²/68 / S și: positivism / Pl: ? / E: fr positivisme] 1 (Rar) Interes exagerat pentru problemele practice, materiale Si: practicism, utilitarism. 2 Tendință de a lua în considerare și de a urmări numai avantajele imediate și personale Si: practicism, utilitarism. 3 Curent filozofic din sec. XIX-XX, care respinge filozofia ca reprezentare teoretică generalizată a lumii, limitându-se la faptele confirmate de experiență și negând astfel posibilitatea cunoașterii esenței (și a cauzelor) fenomenelor. 4 (Fil; îs) ~ logic Neopozitivism. 5 Curent în științele juridice care admite numai esența dreptului pozitiv (8). 6 (Lit) Tendință, curent în critica literară care adoptă metodele scientiste în cercetarea fenomenului literar. 7 Modalități de creație literară care tind să reproducă realitatea în faptele ei concrete, adesea în stare brută, netipizată.

POZITIVISM s. n. 1. Curent filozofic din sec. XIX-XX care respinge filozofia ca reprezentare teoretică generalizată a lumii, susținând că se bazează numai pe faptele verificabile experimental. ◊ Pozitivism logic = neopozitivism. ♦ Curent în științele juridice care admite numai existența dreptului pozitiv, practic. 2. Interes exagerat pentru problemele practice. – Din fr. positivisme.

POZITIVISM s. n. Curent filozofic idealist, care opune gîndirii teoretice datele experienței, înțelese ca o totalitate a senzațiilor și a reprezentărilor subiective, și care reduce rolul științei la simpla descriere a fenomenelor și a faptelor, fără a căuta să le explice.

POZITIVISM s.n. 1. Curent filozofic idealist-subiectiv care neagă rolul filozofiei ca o concepție teoretică generală despre lume și ca metodologie generală, susținînd că ea se bazează numai pe faptele verificabile experimental. ◊ Pozitivism logic = neopozitivism. 2. (Lit.) Denumire dată acelor tendințe critice care adoptă metodele scientiste în cercetarea literară. ♦ Modalitățile de creație literară care tind să reproducă realitatea în faptele ei concrete, adesea în stare brută, netipizată. 3. Fel de a fi caracterizat prin tendința de a lua în considerare și de a urmări numai avantajele; practicism, utilitarism. [< fr. positivisme].

POZITIVISM s. n. 1. curent filozofic din sec. XIX-XX care neagă filozofia ca o reprezentare teoretică gene-ralizată a lumii, limitându-se la faptele confirmate de experiență și negând astfel posibilitatea cunoașterii esenței fenomenelor. 2. interes exagerat pentru problemele practice, materiale, tendință de a urmări numai avantajele imediate. (< fr. positivisme)

POZITIVISM n. Curent filozofic care limitează rolul științei numai la descrierea și sistematizarea faptelor și fenomenelor. /<fr. positivisme

pozitivism n. sistemă filozofică fundată de Auguste Comte și care n’admite decât ceeace este științificește constatat.

*pozitivízm n. (d. pozitiv). O sistemă filosofică care nu admite de cît ceĭa ce a constatat știința: fundatoru pozitivizmuluĭ a fost Aŭgust Comte. Fig. Ĭubire de foloase materiale, materializm: pozitivizmu unuĭ zaraf.

pozitivism s. n.

pozitivism s. n.

pozitivism s. n.

POZITIVISM s. 1. pozitivism logic v. neopozitivism. 2. practicism. (~ul unei persoane.)

POZITIVISM s. practicism. (~ unei persoane.)

pozitivism s. n. Curent filozofic apărut în sec. 19 d. Hr., care, în interpretarea vieții și a moralei, înlătură ideea de Dumnezeu și de supranatural, susținând că omul trebuie să se mărginească numai la ceea ce poate cunoaște prin simțuri și prin experiență. Întemeietorii și reprezentanții cei mai de seamă sunt filozoful francez Auguste Comte (1798-1857) și englezul Herbert Spencer (1820-1903). – Din fr. positivisme.

POZITIVÍSM (< fr. {i}) s. n. 1. (În general) Orice concepție care recunoaște științei monopolul cunoașterii despre Univers. P. este antimetafizic și antireligios. Termenul a fost introdus de Saint-Simon și popularizat de urmașul său A. Comte. ♦ (În sens strict) Filozofia lui A. Comte, care susține că cea mai înaltă formă de cunoaștere este descrierea fenomenelor senzoriale. Acesta este stadiul „pozitiv” și a fost precedat în istoria științelor de stadiile „teologic” și „metafizic”. Revoluția franceză a dus Franța, credea Comte, de la stadiul „teologic” și „metafizic”; pentru a trece la stadiul „științific” era nevoie de o „sociologie pozitivă”. Comte a transformat, însă, p. într-o religie seculară a umanității. ◊ P. logic (cunoscut și ca empirism logic) = mișcare modernă în filozofie, care a încercat să introducă metodologia și precizia matematicii și a științelor naturii în domeniul filozofiei, ceea ce a marcat începutul începutul orientării analitice în cercetarea filozofică. P.l. a reprezentat inițial poziția unui grup de filozofi și oameni de știință, devenit cunoscut ca Cercul de la Viena, și având drept principala sursă de inspirație scrierea lui L. Wittgenstein „Tractatus logico-filosoficus”, unde se afirmă că obiectul filozofiei îl constituie clarificarea logică a gândirii, filozofia nefiind o o teorie, ci o activitate. De aici, eforturile concertate ale pozitiviștilor logici de a clarifica limbajul științei, în sensul reducerii conținutului teoriilor științifice la adevăruri ale logicii și matematicii, coroborate cu enunțuri care se referă care se referă la experiența sensibilă. Cât despre propozițiile metafizicii, eticii și teologiei, acestea erau considerate ca lipsite de sens. Concepția Cercului de la Viena, susținută de grupurile asociate din Berlin, Lvov și Uppsala, a cunoscut o largă răspândire în Europa și Statele Unite, în general, accentul pus de aceasta pe funcția filozofiei ca analiză a limbajului făcând carieră în Occident. 2. P. juridic = curent în știința dreptului care combătea orice tendință metafizică în drept, admițând numai existența dreptului pozitiv. 3. P. sociologic = orientare din sociologia sec. 19-20, care preconiza elaborarea unei științe sociale „pozitive”, după modelul științelor naturii și recurgea, în acest scop, la extrapolarea noțiunilor mecanicii, biologiei, psihologiei asupra societății la un descriptivism empirist, încerca să reducă legile sociale la corelații formale, să înlocuiască explicațiile cauzale prin explicații funcționale, să identifice metodologia sociologică cu o tehnologie; totodată, însă, a subliniat necesitatea observației controlate, a standardizării și codificării informației, a utilizării unor procedee riguroase de analiză. 4. Interes exagerat pentru problemele practice, materiale; tendință de a lua în considerare numai avantajele imediate.