POVĂȚUIRE, povățuiți, s. f. (Pop.) Faptul de a povățui; sfat, îndrumare, povață. – V. povățui.

povățuire sf [At: (a. 1750-1780) GCR II, 82/25 / Pl: ~ri / E: povățui] (Înv) 1 Îndrumare în legătură cu luarea unei hotărâri într-o situație dificilă, în adoptarea unei atitudini, pentru atingerea unui scop etc. 2 (Pex; ccr) Povață (4). 3 (Spc) Lucrare literară care conține sfaturi, îndemnuri. 4 Guvernare. 5 Învățare. 6 Inițiere. 7 (Rar) Indicare. 8 Comandă a unei unități militare Si: conducere. 9 Conducere a unui autovehicul, a unor mecanisme etc. 10 Impunere. 11 Ordonare. 12 Hotărâre. 13 (Fiz) Ductilitate.

POVĂȚUIRE, povățuiri, s. f. Faptul de a povățui; sfat, îndrumare, povață. – V. povățui.

POVĂȚUIRE, povățuiri, s. f. Faptul de a povățui; îndrumare, călăuzire; (concretizat) sfat, povață, învățătură. Sub povățuirea unui părinte învățat, deosebitele țări pe unde trecea era ca o carte deschisă dinaintea ochilor săi. NEGRUZZI, S. II 142. Istoria este... testamentul lăsat de către strămoși strănepoților, ca să le slujească de tălmăcire vremii de față și de povățuire vremii viitoare. KOGĂLNICEANU, S. A. 49. Lebăda e omul ce dă povățuire Acelor cari umblă pe cale de pieire. ALEXANDRESCU, P. 83.

POVĂȚUI, povățuiesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. A sfătui pe cineva să facă într-un anumit fel. 2. A conduce, a călăuzi, a îndruma pe cineva în viață sau, p. gener., pe un drum. ♦ (Înv.) A comanda o armată. – Povață + suf. -ui.

povățui [At: (a. 1699) GCR I, 329/12 / V: (înv) ~vețui / Pzi: ~esc, (îrg) povățui, povețui / E: povață + -ui] 1 vt A da un sfat, o îndrumare în legătură cu luarea unei hotărâri într-o situație dificilă, în adoptarea unei atitudini, în rezolvarea unei situații, pentru atingerea unui scop etc. Si: a călăuzi, a îndruma, a sfătui, (înv) a îndemna, a povăți (1). 2 vt (Înv) A guverna. 3 vt (Îvr) A învăța. 4 vt (Înv) A iniția. 5 vt (Înv) A conduce pe un drum sau într-un loc, pe cineva. 6 vt (Îvr) A sprijini, a susține în mers. 7 vi (Îvr) A indica. 8 vt (Înv) A comanda unități militare Si: a conduce. 9 vt (Înv) A conduce vehicule, mecanisme etc. Si: a dirija, a manevra. 10 vt (Înv) A impune. 11 vt (Înv) A ordona. 12 vt A da dispoziție Si: a hotărî.

povețui v vz povățui

POVĂȚUI, povățuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A sfătui pe cineva să facă într-un anumit fel. 2. A conduce, a călăuzi, a îndruma pe cineva în viață sau, p. gener., pe un drum. ♦ (Înv.) A comanda o armată. – Povață + suf. -ui.

POVĂȚUI, povățuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A sfătui (pe cineva), a da povețe (cuiva). M-a dăscălit, m-a povățuit, mi-a spus că îi pare rău că trebuie să mă depărteze din casa lui. GALACTION, O. I 77. Să dea fuga la domnul învățător, să se roage să-l povățuiască cum și ce să facă. REBREANU, I. 120. Astăzi a venit doctorul la mine și m-a povățuit să nu stau aci, unde nu-mi priește aerul, și să plec. BĂLCESCU, la GHICA, A. 610. (Cu complement dublu) Cum, nu cunoașteți pe soldatul Isidor Abramovici? Acela care v-a vorbit vouă acum patru zile, povățuindu-vă anumite lucruri. SAHIA, N. 77. 2. A conduce, a călăuzi, a îndruma pe un drum sau în viață; (învechit) a comanda, a dirija. Eu voi să merg la împăratul cel mare și tare, vecinul nostru, ca să-i slujesc, și-mi trebuie pe cineva care să mă povățuiască. ISPIRESCU, L. 16. Oștile romîne întîmpinară pe apele Dunării pe turcii ce povățuiau acel convoi. BĂLCESCU, O. II 67.

A POVĂȚUI ~iesc tranz. A trata cu povețe, cu recomandări; a sfătui; a îndruma; a învăța. ~ de bine. /povață + suf. ~ui

povățuì v. 1. a conduce: orb pe orb povățuind, cad amândoi în groapă PANN. Turcii ce povățuiau acel convoiu BĂLC.; 2. a da povețe, a consilia.

povățuĭésc v. tr. (d. povață). Vechĭ. Conduc. Azĭ. Sfătuĭesc, consiliez. – Vechĭ și -țésc și -țéz.

povățuire (pop.) s. f., g.-d. art. povățuirii; pl. povățuiri

povățuire (pop.) s. f., g.-d. art. povățuirii; pl. povățuiri

povățuire s. f., g.-d. art. povățuirii; pl. povățuiri

povățui (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. povățuiesc, 3 sg. povățuiește, imperf. 1 povățuiam; conj. prez. 1 sg. să povățuiesc, 3 să povățuiască

povățui (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. povățuiesc, imperf. 3 sg. povățuia; conj. prez. 3 să povățuiască

povățui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. povățuiesc, imperf. 3 sg. povățuia; conj. prez. 3 sg. și pl. povățuiască

povățui (ind. prez. 1 sg. povățuiesc, conj. povățuiască)

povățuesc, -uiască 3 con j., -uiam 1 imp.

POVĂȚUIRE s. v. comandă, conducere, șefie.

POVĂȚUIRE s. v. sfat.

POVĂȚUIRE s. îndemn, îndrumare, învățătură, povață, sfat, vorbă, (pop.) învăț, consiliu, cuget, dăscălie, gînd, povățuială, povățuitură, sfătuială, sfătuire, socoteală. (I-a ascultat ~.)

povățuire s. v. COMANDĂ. CONDUCERE. ȘEFIE.

POVĂȚUI vb. v. călăuzi, cârmui, comanda, conduce, dirigui, dirija, domni, ghida, guverna, îndruma, orienta, stăpâni.

POVĂȚUI vb. 1. v. călăuzi. 2. v. îndruma. 3. v. sfătui.

povățui vb. v. CĂLĂUZI. CÎRMUI. COMANDA. CONDUCE. DIRIGUI. DIRIJA. DOMNI. GHIDA. GUVERNA. ÎNDRUMA. ORIENTA. STĂPÎNI.

POVĂȚUI vb. 1. a călăuzi, a conduce, a dirija, a ghida, a îndruma, a sfătui, (înv.) a drege, a miji, a năstăvi. (L-a ~ bine în viață.) 2. a dăscăli, a îndruma, a învăța, a sfătui. (L-a ~ multă vreme.) 3. a îndruma, a învăța, a sfătui, (livr.) a consilia, (înv.) a mîngîia. (L-a ~ ce să facă.) 4. a îndemna, a sfătui. (Îl ~ numai la bine.)