PORȚILE DE FIER II v. Gogoșu (2).

POARTA DE FIER A TRANSILVANIEI, pas între m-ții Poiana Ruscăi (la N) și m-ții Țarcu (la S), la 700 m alt., care asigură legăturile rutiere și feroviare între depr. Hațeg și culoarul depresionar Bistra, respectiv între Transilvania centrală și Banat. În izvoarele istorice acest pas apare cu denumirea Poarta de Fier și s-a presupus că aici ar fi locul unde Iancu de Hunedoara a obținut, în mart. 1442, o victorie asupra armatelor otomane conduse de Mezid-beg. Se pare însă că lupta a avut loc între Alba Iulia și Sibiu.

PORȚILE DE FIER, denumirea (în sens restrâns) sub care este cunoscut sectorul inferior al defileului Dunării, cuprins între localitățile Vârciorova și Gura Văii, lung de 9 km. În această zonă, lățimea fluviului se îngustează până la 600 m, iar căderea apei, înainte de regularizarea cursului, se făcea pe o pantă de 238 cm/km. Înainte de construirea barajului și crearea lacului de acumulare P. de F., în acest sector (cu multe praguri, stânci emerse la ape mici, cu vâltori și repezișuri), navigația se efectua în condiții extrem de dificile (trecerea prin Defileului Dunării dura 120 ore, iar navigația era posibilă numai pe timpul zilei). În perioada sept. 1964-sept. 1971, România, în colaborare cu Iugoslavia, a construit în această zonă nodul hidroenergetic și de navigație P. de F. I. Barajul ridicat între Gura Văii (România) și Šip (Iugoslavia), cu o lungime de 868 m și cu înălțime de 60,40 m, a permis ridicarea nivelului apelor Dunării cu c. 33 m peste nivelul mediu și crearea în spatele acestui baraj a unui lac de 130 km lungime, 5 km lățime max., c. 100 km² și cu un volum de apă 2,1 m³. Prin crearea acestui lac, obstacolele naturale de pe cursul Dunării au dispărut iar navigația s-a îmbogățit și datorită celor două ecluze (fiecare dintre ele având 310 m, 34 m lățime și 4,5 m adâncime), care asigură posibilitatea traversării simultane a unor convoaie de nave în 31 ore (față de 120 de ore în trecut), inclusiv noaptea. Cele două hidrocentrale (românească și iugoslavă), cu o putere totală instalată de 2.100 MW și producție de peste 11 miliarde kWh, au intrat în funcțiune cu primele turbogeneratoare în 1971. Hidrocentrala de pe malul românesc, cu 6 grupuri electrogene de câte 175 MW fiecare (în total 1.050 MW), a început să funcționeze cu întreaga capacitate la 16 mai 1972. Construirea acestui gigant hidroenergetic, unul dintre cele mai mari din Europa, a determinat schimbări esențiale de ordin fizico- și economico-geografic: ins. Ada-Kaleh a fost acoperită de apele lacului de acumulare; afluenții Dunării și-au înălțat gura de vărsare, ca urmare a creșterii nivelului apelor din lacul de acumulare; vechea vatră a municipiului Orșova a fost inundată de apele lacului, iar localitatea a fost mutată pe terasele mai înalte ale Dunării și pe versantul m-ții Almăj; vechile căi de comunicații (șoseaua și c. f.) din lungul defileului au fost înghițite de apele lacului de acumulare, construindu-se altele noi. În timpul săpăturilor efectuate pentru construirea complexului hidroenergetic au fost scoase la iveală vestigiile unor așezări și culturi din Paleolitic (săpăligi din corn de cerb), din Epoca mijlocie a bronzului (vase ceramice aparținând Culturii Vatina), din perioadele dacică și romană târzii ș.a. Într-o accepțiune mai largă, denumirea Defileul Dunării de la Porțile de Fier este utilizată pentru întregul sector de vale care străbate Carpații, despărțind M-ții Banatului de pe terit. României de la capătul sud-vestic al Carpaților, aflat pe terit. Serbiei. Acest sector, cunoscut și sub numele de clisură, este alcătuit dintr-o succesiune de mici defilee, separate de bazinete depresionare: defileul Gura Nerei – valea Rilii; depr. Moldova Nouă; defileul Pescari-Alibeg; depr. Liubcova; defileul Berzasca-Greben; Cazanele Mari; bazinetul Dubova dominat de Ciucaru Mare (313 m) și, pe malul sârbesc, de Veliki Strbac (768 m); Cazanele Mici; depr. Ogradena-Orșova și defileul Porțile de Fier propriu-zis, după care Dunărea iese din spațiul carpatic. În defileu se întâlnesc câteva sectoare cu relief carstic complex care cuprinde și o serie de peșteri (la Pescari, Sirinia, Svinița, Cazane). Flora este bogată și variată, cu numeroase elemente sudice, unele foarte rare în România (Acer monspessulanum, Daphne laureola, Campanula crassipes), câteva endemisme proprii acestui defileu (Prangos carinata, Tulipa hungarica ssp. undulatifolia, Stipa danubialis ș.a.). P. de F. constituie o zonă de potențial turistic ridicat. Parcul național P. de F. (11.656 ha) cuprinde Defileul Dunării începând de la confluența râului Nera cu Dunărea și partea sudică a m-ților Locvei, Almăj, capătul sudic al m-ților Mehedinți, ca și o fâșie din S pod. Mehedinți (până la Bahna și valea Jidoștiței). Se întâlnesc aici arborete de stejar pufos cu cărpiniță și mojdrean, tufărișuri de liliac, păduri de gorun cu alun turcesc, iar pe văi făgete (în sectorul Mraconia fagul atinge cea mai mică altitudine din România, 52 m). Parcul natural include mai multe rezervații naturale (Gura Văii – Vărciorova, Cazanele Mari și Cazanele Mici, Valea Mare, Balta Nerei ș.a.) și locuri fosilifere (Svinița, Bahna). Pe malul sârbesc se află Parcul Național Djerdap (numele sârbesc al defileului).