pópă m., pl. ĭ, gen. al popiĭ saŭ al luĭ popa (lat. pŏpa, servitor care îngrijea de foc, tămîĭe, apă, vin și vase la sacrificiĭ. Fiind m., o a rămas neprefăcut în oa. De aci: vsl. popŭ, bg. rus. pol. ung. pop). Vechĭ. Azĭ fam. saŭ ĭron. Preut creștinesc orĭ păgînesc: popă rusesc, catolic, turcesc. Rigă, rege la jocu de cărțĭ. A-țĭ merge vestea ca de popă tuns, a se răspîndi foarte răpede vestea rea despre tine. A fugi ca de popă tuns, a evita grozav o persoană. A călca a popă, a avea aer de om serios, a inspira încredere, a da semne de seriozitate; acest băĭat nu prea calcă a popă. De azĭ în ainte eŭ îs popa luĭ (saŭ eŭ ĭ-s popă), de azĭ în ainte-l învăț eŭ minte, îĭ arăt eŭ cum trebuĭe să se poarte. Uĭte popa, nu e popa, un joc de șarlatan care face să apară și să dispară popa (cartea de joc), purtare neserioasă cînd hotărăștĭ, revocĭ și ĭar hotărăștĭ un lucru. Ca fuĭoru popiĭ, de deeasupra învoĭeliĭ, fără folos. Ca popa (adică „cum prezice popa”), cu siguranță, fără îndoĭală: dacă stricĭ ceva, plăteștĭ ca popa. Triv. Drum bătut ca șezutu popiĭ, drum neted (pin aluz. la izbirea popiĭ de șa, că popiĭ de țară, chear și azĭ, îs în mare parte călărețĭ). V. papă.