poĭenár m. (d. poĭană). Hoț de lemne din pădure: un lotru de poĭenar (Trans.). Cĭoban originar din satu Poĭana, la apus de Săliștea din Ardeal, și care umblă pe munțiĭ dintre Argeș și Cerna.

poienar adj. m., s. m., pl. poienari; adj. f., s. f. poienară, pl. poienare

poienar adj. m., s. m., pl. poienari; adj. f., s. f. poienară, pl. poienare

poienar adj. m., s. m., pl. poienari; f. sg. poienară, pl. poienare

poienár, -ă, poienari, -e, (poienaș), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Poiana. 2. (Locuitor) din Poiana. ■ În Maram. sunt mai multe localități cu acest nume: Poiana Botizii, Poienile de sub Munte, Poienile Izei. ■ (onom.) Poienar(u), Poienaș, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Poiana + suf. -ar.

poienar, -ă, poienari, -e, (poienaș), s.m.f., adj. – 1. Persoană originară din localitatea Poiana. 2. (Locuitor) din Poiana. În Maramureș sunt mai multe localități cu acest nume: Poiana Botizii, Poienile de sub Munte, Poienile Izei. ♦ (onom.) Poienar, Poienaru, Poienaș, Poinar, nume de familie (300 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din n. top. Poiana + suf. -ar.