piuit sn [At: CANTEMIR, IST. 48 / V: (reg) piuita sfa / P: pi-u-it / Pl: ~uri / E: piui¹] 1-2 Piuitură (1-2). 3 (Fam; îe) A-i lua (sau, rar, a-i tăia, a-i curma) (cuiva) ~ul (sau, rar, ~a) A face pe cineva să nu mai poată scoate nici un cuvânt de uimire, de spaimă etc. 4 (Reg; îae) A istovi, a slăbi, a muia pe cineva. 5 (Fam; îae) A omorî pe cineva. 6 (Fam; îe) A-i pieri (cuiva) ~ul (sau ~a) A-i pieri cuiva pofta de vorbă. 7 (Fam; îae) A-și pierde curajul. 8 (Reg; îae) A fi pe moarte. 9 (Reg; pex; îae) A muri. 10 Șuierătură produsă de un proiectil care străbate aerul. 11-12 (Ccr) Piscuit (6-7).

PIUIT s. n. Faptul de a piui; piuitură. Cobăile... au umplut îndată ograda cu piuit, cotcodăcit, măcăit, gîgîit. C. PETRESCU, R. DR. 49. ◊ Expr. A-i pieri (cuiva) piuitul = a-și pierde pofta de vorbă; a-și pierde puterea, curajul, a încremeni (de spaimă, de uimire etc.). Cînd Fira și-a dat seama, piuitul ei a pierit. PAS, Z. I 127. Să-i iei cu repedea că le piere piuitu. VLAHUȚĂ, O. A. 160. A-i lua (cuiva) piuitul = a) a-l reduce la tăcere, a i-o tăia scurt, a i-o reteza. Revoluția din București să fie ca un fel de oaste neașteptată, care cade în spate domnitorului cînd ai lui luptă în altă parte, și-l zăpăcește, de-i ia piuitul. CAMIL PETRESCU, O. II 141; b) (rar) a ucide pe cineva. – Pronunțat: pi-u-.

PIUIT ~uri n. 1) v. A PIUI. 2) Strigăt caracteristic scos de păsări, mai ales de puii acestora. [Sil. pi-u-] /v. a piui

piuít n., pl. urĭ. Acțiunea de a piui. Piuitură: se aude un piuit. A-ĭ lua cuĭva piuitu (Fam. Iron.), a-ĭ lua graĭu, a-l ucide.

piauni v vz piui¹

pioni v vz piui¹

piui¹ vi [At: CANTEMIR, IST. 48 / P: pi-u-i / V: piauni (Pzi: 3 piaună), pioni (Pzi: 3 pionă, pione, pionește), (reg) piuli (Pzi: 3 ~lește), piuni (Pzi: 3 piună, piune), piuri, (cscj) piura (Pzi: 3 piură) / Pzi: 3 piuie / E: piu¹] 1 (D. păsări, d. puii lor) A scoate sunete ascuțite, caracteristice speciei Si: (reg) a pieuna (1), a pioci (1), a piscui (1). 2 (Reg) A se văicări. 3 (Pex; d. proiectile care străbat cu viteză aerul) A produce un zgomot șuierător caracteristic Si: a șuiera, a țiui. 4 (Îe) A-i ~ (cuiva) urechea (sau urechile) A-i țiui cuiva urechea sau urechile Vz țiui.

piuita sfa vz piuit corectat(ă)

piuli v vz piui¹

piuni v vz piui¹

piura v vz piui¹

piuri v vz piui¹

PIUI, pers. 3 piuie, vb. IV. Intranz. (Despre păsări, mai ales despre puii lor) A produce sunetul ascuțit caracteristic puilor de pasăre. Tot satul acela era pustiu de oameni și pretutindeni piuiau puii. CAMILAR, N. I 401. Aerul era jilav, mirosul rășinii aspru. O pasăre... foșni din aripi și piui somnoros. C. PETRESCU, Î. II 13. Doi puișori... clipesc din ochi somnoroși – ș-odată tresar cînd vine rîndunica, lacomi și speriați își întind spre ea pliscurile mari căscate și piuie. VLAHUȚĂ, O. AL. I 176. ♦ (Despre un corp care străbate aerul cu viteză mare) A șuiera, a țiui. Tunurile detunau... Pe sus piuiau proiectilele. SANDU-ALDEA, U. P. 136. Cei cu praștia-și ascultau piatra cum piuia ca un glonț scăpat din carabină. DELAVRANCEA, S. 266. – Pronunțat: pi-u-i.

A PIUI pers. 3 piuie intranz. 1) (mai ales despre puii de pasăre) A emite sunete caracteristice, subțiri și prelungi; a piscui. 2) (despre obiecte în zbor) A produce un sunet prelung și ascuțit (străbătând aerul cu mare viteză); a șuiera. Gloanțele piuie. [Sil. pi-u-] /Din piu

piuì v. 1. a striga, vorbind de pui de păsări; 2. a da un sunet ascuțit. [Onomatopee: piu piu!].

píuĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (imit. ca și chiuĭ). Munt. Piscuĭ, fac piŭ-piŭ, vorbind de puiĭ de păsărĭ.

piuit (desp. pi-u-) s. n.

piuit (pi-u-) s. n.

piuit s. n. (sil. pi-u-); pl. piuituri

piui (a ~) (desp. pi-u-) vb., ind. prez. 3 piuie, imperf. 3 pl. piuiau; conj. prez. 3 să piuie

piui (a ~) (pi-u-) vb., ind. prez. 3 piuie, imperf. 3 sg. piuia; conj. prez. 3 să piuie

piui vb. (sil. pi-u-), ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. piuie, imperf. 3 sg. piuia

piui (ind. prez. 3 sg. și pl. piuie)

piuesc, piue 3, piuiam 1 imp.

a lua cuiva piuitul expr. 1. a ucide, a omorî (pe cineva). 2. a i-o reteza scurt, a lăsa (pe cineva) fără replică.

piui, piui v. i. (intl.) a mărturisi.

PIUIT s. 1. piuire, piuitură, (reg.) pieunat, piscuit. (~ul puilor de găină.) 2. v. țiuitură.

PIUIT s. 1. piuire, piuitură, (reg.) pieunat, piscuit. (~ puilor de găină.) 2. piuitură, șuierat, șuierătură, țiuit, țiuitură, vîjîit, vîjîitură, (rar) piuială. (~ glonțului.)

PIUI vb. 1. (reg.) a pieuna, a pioci, a piscui. (Puii de găină ~.) 2. v. țiui.

PIUI vb. 1. (reg.) a pieuna, a pioci, a piscui. (Puii de găină ~.) 2. a șuiera, a țiui, a vîjîi, (reg.) a țistui. (Glonțul i-a ~ pe la ureche.)