PISC², piscuri, s. n. 1. Vârf ascuțit (și golaș) de munte sau de deal, dominând o vale sau o depresiune; piscan. 2. Capătul din față, ascuțit și încovoiat în sus, al unei luntrii. 3. (Pop.) Parte a carului (sau a saniei) de care se fixează proțapul. – Et. nec.

pisc³ sn vz plisc

pisc² sn [At: (a. 1541) CUV. D. BĂTR. I, 241/3 / Pl: ~uri / E: nct] 1 Vârf ascuțit și stâncos, caracteristic regiunilor muntoase și deluroase, de obicei fără vegetație, cu pante repezi, dominând o vale sau o depresiune Si: creștet, (reg) picui¹. 2 (Pgn) Munte. 3 (Pgn) Deal. 4 (Rar) Ridicătură de pământ Si: dâmb, movilă. 5 (Reg) Ostrov. 6 (Îrg) Proră a unei nave. 7 Extremitate a unei ambarcații. 8 (Reg) Capăt ascuțit și curbat în sus cu care se sfârșesc tălpile saniei. 9 (Pop) Parte de car sau de la sanie de care se fixează proțapul Si: (reg) cârlig, furcă, grui, popârțac². 10 (Reg) Defect de țesătură care face ca una dintre marginile materialului să aibă un colț mai înaintat decât cealaltă. 11 (Trs) Bucată de teren de formă triunghiulară, cuprinsă între două dealuri sau între două pâraie. 12 (Mol; Trs) Gaură de la piatra alergătoare a morii Si: (reg) piscoaie (7).

pisc¹ i [At: PODARIU, FL. 64 / E: fo] (Reg; are) 1-2 Cuvântul care imită strigătul caracteristic al unor (pui de) păsări Si: piu¹.

PISC², piscuri, s. n. 1. Vârf ascuțit (și golaș) de munte sau de deal, dominând o vale sau o depresiune; piscan. 2. Capătul din față, ascuțit și încovoiat în sus, al unei ambarcații. 3. (Pop.) Parte a carului (sau a saniei) de care se fixează proțapul. – Et. nec.

PISC, piscuri, s. n. 1. Vîrf stîncos ascuțit (de obicei fără vegetație) al unui munte. Pîcla se lăsă pe poalele Ceahlăului și piscul rămase în lumină nins, dincolo de lume și singur. SADOVEANU, F. J. 366. Din văile umbroase ale munților Tazlăului, cu piscuri pierdute în pulbere de lumină, negurile albe se înălțau spre văzduhuri. HOGAȘ, M. N. 151. Un vultur s-agață mîndru de un pisc cu fruntea ninsă. EMINESCU, O. IV 119. ◊ Fig. Cînd atîția oameni care erau socotiți piscuri ale timpului nostru se macină și se năruie, ce uimitor e ca un om simplu, necunoscut, să rămînă un om întreg, adevărat. BOGZA, A. Î. 654. ♦ Culme. Veni și sultan Murad cu toate oștile lui și ocoli pre Iancu-vodă în mijlocul cîmpilor Rigăi, într-un pisc de deal. BĂLCESCU, O. I 48. 2. Capătul dinainte, ascuțit și încovoiat în sus, al unei luntri; bot (2). Bătrîna se uita lung pe mare să vadă felinarul de la piscul luntrii lui Spirea. CONTEMPORANUL, VII 22. Caicul lovea, În pisc îl izbea Și-n două-l făcea. TEODORESCU, P. P. 651. 3. (Munt., Mold.) Vîrful de la inima carului, de care se fixează proțapul. Osia, piscul, scaunul [carului]. se fac din lemn de frasin. I. IONESCU, M. 709.

PISC² ~uri n. 1) Partea cea mai înaltă a unui munte sau a unui deal; vârf; culme; creastă; coamă; spinare; creștet. 2) Capătul de dinainte, ascuțit și încovoiat în sus al unei luntre; bot. 3) pop. Parte a carului sau a saniei în care se fixează proțapul. /Orig. nec.

PISC¹ interj. (se folosește, mai ales, repetat pentru a imita sunetul produs de unele păsări). /Onomatopee.

PISC s.n. (Mold., Trans. S) Plisc, cioc, clonț. A: Iară ea îi bate cu piscul în coaste să nu se îngrașe. FL. D 1754-1762, 61^v. C: El orbeaște și i să zgîrceaște piscul supt barbă. F 1693, 47^r; cf. FL. D 1682, 81^r; FL. D 1693, 17^v. Etimologie necunoscută.

pisc n. 1. vârf mai ascuțit de munte: vulturul ce pe piscuri sboară BOL.; 2. furca carului sau a saniei; 3. botul luntrei. [Redus din pițic = it. PIZZICO, extremitate].

pisc n., pl. urĭ (vsl. piskŭ, fluĭer, pol. ceh. pysk, bot, plisc. V. piscuĭ, plist și fistulă). Vîrf de munte. Cap (vîrf) de peninsulă. Partea din ainte a căruțeĭ, a caruluĭ orĭ a săniiĭ. V. gruĭ 2.

PIȘCA, pișc, vb. I. 1. Tranz. A prinde cu degetele pielea sau carnea cuiva, ridicând-o sau strângând-o și producând o senzație dureroasă; a ciupi. ♦ A apuca cu degetele coardele unor instrumente muzicale, ridicându-le puțin și dându-le drumul, pentru a le face să vibreze. 2. Tranz. A rupe sau a tăia câte puțin din ceva. ♦ (Fam.) A se alege cu ceva. ♦ (Fam.) A fura câte puțin, pe nesimțite; a ciupi, a șterpeli. 3. Tranz. (Despre insecte) A înțepa, a mușca. ◊ Expr. Ca (și) cum (sau cât) te-ar pișca un purice = foarte puțin, aproape deloc. ♦ (Despre animale și păsări) A apuca cu dinții, cu ciocul, fără a răni; p. ext. a mânca. 4. Tranz. și intranz. (Despre vânt, frig etc.) A provoca o senzație neplăcută, dureroasă, a înțepa, a arde. ♦ Tranz. (Despre brumă, ger etc.) A strica, a vătăma (parțial) frunzele sau fructele plantelor. 5. Tranz. (Despre băuturi alcoolice, condimente sau mâncăruri condimentate) A provoca o senzație de arsură, de usturime, de înțepătură; a ustura. 6. Tranz. (Glumeț) A lovi, a atinge ușor, a șfichiui pe cineva; p. ext. a bate. ♦ Fig. A înțepa cu vorba; a tachina, a șfichiui. 7. Refl. (Reg.; despre Lună și lumina ei) A începe să scadă, să descrească. – Et. nec.

PLISC, pliscuri, s. n. 1. Partea anterioară, lunguiață și cornoasă, a gurii pasărilor; cioc, clonț. ♦ Fig. (Peior.) Gură (la om). 2. P. anal. Capătul ascuțit sau lunguieț, în formă de cioc, al unui obiect; vârf. 3. Compus: pliscul-cocorului (sau -cucoarei) = mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori roșii sau albe și cu fructul ascuțit ca un cioc de barză (Erodium cicutarium). – Et. nec.

pisca v vz pișca

piscă sf vz plisc

pișca^[1] [At: HERODOT (1645), 33 / V: (reg) pisca / Pzi: pișc / E: nct] 1 vt (C. i. ființe) A prinde cu vârful degetelor pielea sau carnea, ridicând-o puțin în sus sau strângând-o și producând o senzație specifică de durere Si: a ciupi, (reg) a picura, a pișcura¹ (1), a pițiga (1). 2 vt (Reg; îe) A ~ boul de corn A-și atrage o neplăcere. 3 vt (C. i. coardele unor instrumente muzicale) A apuca cu degetele, ridicându-le puțin și dându-le apoi drumul pentru a le face să vibreze. 4 vt A rupe cu vârful degetelor, cu gura etc., câte puțin din ceva Si: a pițiga (2), a smulge, a tăia. 5 vr (D. obiecte de îmbrăcăminte) A se roade puțin Si: a se ciupi. 6 vr (Fig; fam) A fura câte puțin, pe nesimțite Si: (fam) a ciupi, a șterpeli. 7 vi (Fig; fam) A realiza unele beneficii ilicite mărunte. 8 vr (Pop; fig; d. lună și d. conturul ei) A descrește treptat. 9 vt (D. insecte) A înțepa cu ajutorul unui organ bucal sau abdominal special adaptat Si: (reg) a pițiga (3). 10 vr (Îlav) Ca (și) cum (sau, reg, cât) te-ar ~ un purice Foarte puțin. 11 vr (Îal) Aproape imperceptibil. 12 vr (Îal) Extrem de ușor. 13 vr (D. animale și păsări) A apuca cu dinții, cu ciocul, producând o senzație dureroasă Si: (reg) a pițiga (4). 14 vrr (Pop; pex; d. plantele urticante) A urzica. 15 vt (Fig; d. vânt, ger etc.) A provoca o senzație chinuitoare, dureroasă. 16 vt (D. brumă; ger etc. c. i. plante sau părți ale lor) A usca parțial. 17 vt(a) (D. băuturi, condimente sau mâncăruri condimentate, mirosuri) A provoca o senzație specifică de înțepătură pe limbă, în nări, de usturime Si: a ciupi, (reg) a pișcura¹ (6), a pițiga (5). 18 vt (Fam) A plesni ușor. 19 vt (Pgn) A bate. 20 vt A ironiza. 21 vt (Înv; fig) A hărțui în timpul unei lupte, al unei confruntări armate. 22 vt (Mun; fig) A surprinde pe nepregătite. 23 vt (Mun; fig; c. i. o gestiune, un bilanț, un dosar etc.) A cerceta superficial. corectat(ă)

plisc¹ sn [At: ASACHI, S. L. I, 259 / V: (înv) pisc, piscă sf, (reg) flisc / Pl: ~uri / E: nct] 1 Parte anterioară, terminală, lunguiață și cornoasă a capului păsărilor, servind pentru apucarea și sfâșierea, fărâmițarea hranei Si: cioc, clonț, (îrg) rost, (reg) ciup, clobanț. 2 (Pgn) Gură a păsărilor. 3 (Îc) ~ul-cocorului (sau ~-cucoarei, ~-berzei) Mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ și acoperită de peri aspri, cu flori roșii sau albe dispuse în umbele și cu fructul ascuțit ca un cioc de barză Si: (reg) bănat, ciocul-berzei, clonțul-cocostârcului, cucute, cumătră, floarea-vinului, greghetin (2) (Erodium cicutarium). 4 (Bot; reg; îac) Ciocul-berzei (Geranium lucidum). 5 (Bot; reg; îac) Greghetin (1) (Geranium pratense). 6 (Bot; reg; îac) Pălăria-cucului (Geranium phaeum). 7 (Bot; reg; îac) Priboi (Geranium macrorrhizum). 8-9 (Bot; îc) ~-păsăresc Bălușcă (Ornithogalum gussonei și umbellatum). 10 (Bot; îac) Laptele-păsării (Gagea lutea). 11 (Bot; reg; îc) ~ul-ciorii Bălușcă (Ornithogalum pyrenaicum). 12 (Imp; spc) Rât. 13 (Dep) Gură la om. 14 (Reg; îe) A fi bun de ~ A fi bună de gură. 15 (Mol; pan) Vârf al unui obiect. 16 (Reg) Coastă sau deal steril, acoperit cu piatră.

PIȘCA, pișc, vb. I. 1. Tranz. A prinde cu degetele pielea sau carnea cuiva, ridicând-o sau strângând-o și producând o senzație dureroasă; a ciupi. ♦ A apuca cu degetele coardele unor instrumente muzicale, ridicându-le puțin și dându-le drumul, pentru a le face să vibreze. 2. Tranz. A rupe sau a tăia câte puțin din ceva. ♦ (Fam.) A se alege cu ceva. ♦ (Fam.) A fura câte puțin, pe nesimțite; a ciupi, a șterpeli. 3. Tranz. (Despre insecte) A înțepa, a mușca. ◊ Expr. Ca (și) cum (sau cât) te-ar pișca un purice = foarte puțin, aproape deloc. ♦ (Despre animale și păsări) A apuca cu dinții, cu ciocul, fără a răni; p. ext. a mânca. 4. Tranz. și intranz. (Despre vânt, frig etc.) A provoca o senzație neplăcută, dureroasă, a înțepa, a arde. ♦ Tranz. (Despre brumă, ger etc.) A strica, a vătăma (parțial) frunzele sau fructele plantelor. 5. Tranz. (Despre băuturi alcoolice, condimente sau mâncăruri condimentate) A provoca o senzație de arsură, de usturime, de înțepătură; a ustura. 6. Tranz. (Glumeț) A lovi, a atinge ușor, a șfichiui pe cineva; p. ext. a bate. ♦ Fig. A înțepa cu vorba; a tachina, a șfichiui. 7. Refl. (Reg.; despre lună și lumina ei) A începe să scadă, să descrească. – Et. nec.

PLISC, pliscuri, s. n. 1. Partea anterioară, lunguiață și cornoasă, a gurii păsărilor; cioc, clonț. ♦ Fig. (Peior.) Gură (la om). 2. P. anal. Capătul ascuțit sau lunguieț, în formă de cioc, al unui obiect; vârf. 3. Compus: pliscul-cocorului (sau -cucoarei) = mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori roșii sau albe și cu fructul ascuțit ca un cioc de barză (Erodium cicutarium). – Et. nec.

PIȘCA, pișc, vb. I. 1. Tranz. A apuca pielea cu vîrful degetelor și a o strînge (pînă începe să doară); a ciupi. Da dumneata ce tot vrei cu mine...? Mă-nghiontești, mă piști, ce naiba vrei? GALAN, Z. R. 244. Ia du-te în casă, trezește-ți copilul din somn și el atunci are să înceapă a plînge; pe urmă pișcă-l tot cîte oleacă și el are să înceapă a țipa. CREANGĂ, P. 173. ◊ Fig. Frusina pișcă inima tuturor bărbaților. GALACTION, O. I 128. ♦ (Cu privire la coardele sau strunele unor instrumente muzicale) A apuca cu degetele, a ridica apoi puțin în sus și a-i da drumul brusc pentru a scoate sunete. Moțăia, însă degetele pișcau, arare, strunele. PAS, L. I 33. Chitaristul... pișcă, patetic și cadențat, coardele chitarei. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Tranz. A rupe sau a tăia cîte puțin din ceva (cu unghiile sau cu un instrument). O iapă... pișcată la urechea dreaptă. La TDRG. ◊ Refl. pas. Vîrful [caierului] se mai pișcă, adică se mai scoate din el păr și se pune către partea de jos a caierului. PAMFILE, I. C. 8. Se pișcă vîrfurile plantelor, pentru a se întîrzia înflorirea. La TDRG. ♦ (Familiar) A se alege cu ceva. ◊ Absol. Cum știi... mai mult cu șeiacul ne hrănim; și apoi, de nu curge, măcar picură și cine mișcă, tot pișcă. CREANGĂ, P. 110. ♦ (Familiar) A fura cîte puțin, pe nesimțite; a ciupi, a șterpeli. Ț-a pișca din lîna oilor. ȘEZ. I 194. 3. Tranz. (Despre insecte) A înțepa, a mușca. Mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici. HOGAȘ, M. N. 11. [Fătul babei] s-au făcut purice... și s-au vîrît în cămeașa lui, și unde n-au început a mi-l mușca și a mi-l pișca într-un fel ca acela, că zmăul nu mai avea astîmpăr. SBIERA, P. 143. Strînge-ți, leleo, buzele, Că le pișcă muștele. ALECSANDRI, P. P. 340. ◊ Expr. Ca (și) cum (sau cît) te-ar pișca un purice = foarte puțin, aproape de loc. Dar la o împărăție, ca cum te-ar pișca un purice, nu se mai bagă în samă. CREANGĂ, P. 258. ♦ (Despre animale și păsări) A apuca (pe cineva) cu gura, cu dinții, cu ciocul, fără a face o rană, a mușca numai de piele; a ciupi. Lupii... au găsit în fundul munților iapa babei. Cum au dat de ea, unde nu mi-o încep ei, unul a o pișca, altul a o mușca, unul a o împinge, altul a o ghionti și așa mai departe. SBIERA, P. 59. De șoimei pișcată, D-ogari mursicată. TEODORESCU, P. P. 59. 4. Tranz. (Despre vînt, frig etc.) A înțepa, a arde. Gerul ne pișcă obrazul. STANCU, U.R.S.S. 36. ◊ Intranz. Frigul pișca ușurel de vîrful nasului. ZAMFIRESCU, la TDRG. ♦ (Despre brumă, ger etc.) A vătăma, parțial, frunzele sau fructele plantelor. Toamna, tîrziu, după ce bruma pișcase frunzele, ea ședea cu Anca la fereastră. SLAVICI, O. II 52. 5. Tranz. (Despre băuturi alcoolice, condimente sau mîncări condimentate) A provoca senzația de arsură; a ustura. Simt untul sfîrîind și pișcîndu-mă de limbă. SADOVEANU, O. VIII 161. ◊ Intranz. Ardeiul iute pișcă. 6. Tranz. (Glumeț) A lovi, a atinge, a bate ușor pe cineva. Traian n-avusese nevoie să fie pișcat ca să intre în el învățăturile vechi. Le deprinsese pe toate din plăcere. SADOVEANU, P. M. 148. ♦ Fig. A înțepa cu vorba; a șfichiui. 7. Refl. (Mold.; despre lună și lumina ei) A începe să scadă, să descrească. Eu socot, uncheșule, așa: cum s-a pișca lumina, cum se schimbă vremea. SADOVEANU, O. A. I 158. Noi dintr-un ceaslov Putem ști ziua lunii și ceasul cînd se pișcă. NEGRUZZI, S. II 178.

PIȘCA-N-FLOARE s. f. Grangur. Mai erau braniști ca ale Cornetului și Adîncatei, în care să viersuiască pișca-n-floare cu pene de aur și cu cioc de mierlă. MACEDONSKI, O. III 135.

PLISC, pliscuri,s. n. 1. Partea anterioară lunguiață și cornoasă a gurii păsărilor; cioc, clonț. Cucoșul se întoarse cu secerea cozii spre focul din horn și cu pliscul spre poartă. SADOVEANU, B. 27. Văzu cum vine un corb mare și frumos, aducîndu-i pîne în plisc. STĂNOIU, C. I. 154. Măi, ia dă-te jos și vezi ce are cucoșul cela în plisc. CREANGĂ, P. 64. ♦ Fig. (Cu sens peiorativ sau glumeț) Gură (la oameni). Nu ți-e rușine, măi Niculăeș, să căști asupra mea pliscul? SADOVEANU, N. F. 100. Ia tacă-ți pliscul, cu atîta văicăreală! GALACTION, O. I 83. 2. Capăt ascuțit sau lunguieț, în formă de cioc, al unui obiect; vîrf. Paloșele vîjîie și sfîșie în carne și sînge, și pliscurile sulițelor deschid izvoare roșii. SADOVEANU, O. I 195. [Apa] se-mparte Sub a luntrei plisc de cedru în lungi brazde de argint. EMINESCU, O. IV 128. 3. Compus: pliscul-cocorului (sau -cucoarei) = mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pămînt, cu flori roșii sau albe, cu fructul ascuțit, ca un cioc de barză (Erodium cicutarium).

A SE PIȘCA mă pișc intranz. 1) A face (concomitent) schimb de pișcături usturătoare (unul cu altul). 2) pop. (despre Lună și lumina ei) A începe să scadă; a se micșora; a descrește. /Orig. nec.

A PIȘCA pișc tranz. 1) (ființe) A apuca cu vârful degetelor de piele strângând-o (și provocând durere); a ciupi. 2) (bucăți mici, vârfuri, margini) A înlătura câte puțin prin rupere sau tăiere; a ciupi. 3) fam. (despre persoane) A fura în cantități neînsemnate și pe nesimțite; a ciupi. 4) și fig. (despre insecte) A face să aibă o senzație dureroasă (prin înțepare sau mușcare); a ciupi; a mânca; a mușca. ◊ Cât te-ar ~ un purice puțin de tot. Pișcă de limbă se spune despre condimente sau băuturi alcoolice care produc o senzație de usturime. 5) fig. A înțepa cu vorba; a critica ușor; a ciupi. 6) (ființe) A lovi ușor (cu biciul, cu palma); a ciupi. 7) (coardele unor instrumente muzicale) A apuca cu vârful degetelor, făcând să vibreze; a ciupi. /Orig. nec.

PLISC ~uri n. 1) Organ cornos care constituie o prelungire a gurii păsărilor; cioc; clonț. 2) depr. Cavitate a capului omului, delimitată de buze, în care se află limba și dinții și care servește ca organ al alimentării și al vorbirii; gură. 3) Parte a unor obiecte care are forma acestui organ al păsărilor. /Orig. nec.

pișcà v. 1. a apuca și strânge cu vârful degetelor: nu mă pișca, că mă doare; 2. a mușca, vorbind de insecte; m’a pișcat un purice 3. a împunge ușor: vinul cam pișcă; 4. fig. a înțepa, a fi caustic: el pișcă și mușcă; 5. fam. a fura: ea cam pișcă. [Și pițigà = it. PIZZICARE].

pișcă’n-floare m. numele bucovinean al grangurului.

plisc n. Mold. 1. cioc; 2. fam. gură: nu-i mai tace pliscul AL.; 3. nume de plante: pliscul cucoarei, greghetin; plisc păsăresc, bălușcă. [Origină necunoscută].

pișc și (Trans. și) píțig, a -á v. tr. (cp. cu mișc și cu it. pizzicare, a pișca. V. pițigoĭ). Cĭupesc, apuc pelea cuĭva cu vîrfu degetelor și o strîng ca să-l doară. Eŭf. Iron. Bat, lovesc: l-a cam pișcat la poliție. Mușc, împung (vorbind de puricĭ ș. a.). Împung, înțep (vorbind de băuturĭ): acest vin pișcă de (saŭ la) limbă. Fig. Fam. Împung cu vorba, trag un sfichĭ. Cĭupesc, fur cîte ceva. V. refl. Luna se pișcă, începe a descrește.

pișcă’n-floáre saŭ -florĭ m. fără pl. Buc. Gangur.

plisc n., pl. urĭ (rudă cu a plescăi și cu sîrb. pliska, codobatură, adică aceĭa care tot face cu coada plisc-plisc, cum face peștele pleosc-pleosc). Est. Cĭoc de pasăre. Lovitură de cĭoc: corbu ĭ-a tras un plisc. Mîncare saŭ apă cît ĭa pasărea odată cu pliscu: un plisc de apă. Iron. Gură care nu maĭ tace: baragladina nu maĭ închidea pliscu. Pliscu cucoareĭ, greghetin. Plisc păsăresc, bălușcă.

pisc¹ (reg.) interj.

pisc² s. n., pl. piscuri

pisc² s. n., pl. piscuri

pisc¹ (reg.) interj.

pisc s. n., pl. piscuri

pisc interj.

pișca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. pișc, 2 sg. piști, 3 pișcă; conj. prez. 1 sg. să pișc, 3 să piște

pișcă-n-floare (pasăre) (reg.) s. m.

plisc s. n., pl. pliscuri

pișca (a ~) vb., ind. prez. 2 sg. piști, 3 pișcă; conj. prez. 3 să piște

!pișcă-n-floare (pasăre) (reg.) s. m.

plisc s. n., pl. pliscuri

pișca vb., ind. prez. 1 sg. pișc, 2 sg. piști, 3 sg. și pl. pișcă; conj. prez. 3 sg. și pl. piște

pișcă-n-floare s. m.

plisc s. n., pl. pliscuri

pișc, piști 2, piște 3 conj.

PISC s. v. bot, proră.

PISC s. 1. v. vârf. 2. v. bot. 3. (TEHN.) furcă, (reg.) cârlig, grui, popârțac. (~ la car.) 4. (TEHN.) limbă, (reg.) splină. (~ la sanie.)

PISC s. 1. (GEOGR.) creastă, creștet, culme, vîrf, (rar) obîrșie, (înv. și reg.) sîmcea, (reg.) piscan, spic, tigvă, titilă, vîrvare, (Transilv.) picui, (Mold., Transilv. și Maram.) țiclău, (înv.) suiș. (Alpiniștii au ajuns pe ~ muntelui.) 2. bot, (reg.) botniță, bour. (~ de la luntre.) 3. (TEHN.) furcă, (reg.) cîrlig, grui, popîrțac. (~ la car.) 4. (TEHN.) limbă, (reg.) splină. (~ la sanie.)

pisc s. v. BOT. PRORĂ.

PIȘCA vb. v. descrește, micșora, reduce, scădea.

PIȘCA vb. 1. v. ciupi. 2. v. înțepa. 3. a ciupi, a înțepa. (Mustul ~ la limbă.) 4. a se ciupi. (Pantalonii s-au cam ~.) *5. v. atinge.

PIȘCĂ-N-FLOARE s. v. grangur.

PLISC s. 1. v. cioc. 2. pliscul-cocorului v. ciocul-cucoarei; pliscul-cucoarei v. ciocul-cucoarei.

PLISC s. v. gură.

PIȘCA vb. 1. a ciupi, (pop.) a țicura, (reg.) a picura, a pișcura, (Transilv.) a pițiga. (Cine te-a ~ așa?) 2. a ciupi, a înțepa, a mînca. (Îl ~ puricii, țînțarii.) 3. a ciupi, a înțepa. (Mustul ~.) 4. a se ciupi. (Pantalonii s-au cam ~.) 5.* (fig.) a atinge, a împunge, a înțepa, a șfichiui. (Îl ~ cu vorba.)

pișca vb. v. DESCREȘTE. MICȘORA. REDUCE. SCĂDEA.

plisc s. v. GURĂ.

PLISC s. 1. (ANAT.) cioc, clonț, (înv. și reg.) rost, (reg.) cioclonț, ciup, clanț, clobanț, flisc. (~ al unei păsări.) 2. (BOT.) pliscul-cocorului (Erodium cicutarium) = ciocul-cucoarei, pliscul-cucoarei, (reg.) bănat, cucute (pl.), cumătră, greghetin, ciocul-berzei, clonțul-cocostîrcului, floarea-vinului, pliscul-berzei; pliscul-cucoarei (Erodium cicutarium) = ciocul-cucoarei, pliscul-cocorului, (reg.) bănat, cucute (pl.), cumătră, greghetin, ciocul-berzei, clonțul-cocostîrcului, floarea-vinului, pliscul-berzei.

pisc (piscuri), s. n. – 1. Cioc de păsări. – 2. Vîrf ascuțit de munte. – 3. Proră. – 4. Partea de dinainte a căruței. Sl. piskŭ, care apare numai cu sensul de fluier, dar care ar trebui să însemne și „pisc”, ca slov. pisk, ceh., pol. pisk (Cihac, II, 557; Tiktin). E dubletul lui plisc, s. n. (cioc), cu l expresiv; atît acest tratament cît și înrudirea evidentă cu piț(igoi) arată că în rom. cuvîntul a fost tratat drept expresiv, ca și cioc. Din același etimon provine și piscoaie (var. piscoace, piscoci), s. f. (fluier de trestie), cf. pițigoaie; piscoi (var. piscoaie), s. n. (deschizătură prin care curge măcinișul); piscui, vb. (Trans., Mold., a piui), din sl. piskati.

pișca (pișc, pișcat), vb. – 1. A ciupi, a înțepa. – 2. A rupe din ceva cîte puțin. – 3. A mînca puțin, a ciuguli. – 4. A mușca, a răni. – 5. A șterpeli, a fura. – Mr. chișcu, chișcare, megl. pișc(ari). Origine îndoielnică. Probabil de la o rădăcină expresivă pičc- (Pușcariu 1304; REW 6535; cf. Corominas, III, 724), lat. *piccicare (Candrea, Rom., XXXI, 314; Philippide, II, 651; Pascu, I, 63; Tiktin), cf. alb. pitškoń, it. pizzicare, sp. pellizcar. E posibil să fi intervenit o apropiere cu pisc „cioc”, dar acest cuvînt nu ajunge pentru a explica vb. – Der. pișcura, vb. (Banat, a pișca); pișcănfloare, s. m. (grangur, Oriolus galbula), literal „ciupește florile”; pișcat, adj. (cherchelit); pișcător, adj. (înțepător; furăcios); pișcătură, s. f. (ciupitură, înțepătură; mușcătură; urmă lăsată acolo unde lipsește o parte dintr-un obiect). Piț, s. m. (pitulice), pare să aparțină aceleiași familii; der. pițiga, vb. (Trans., a pișca); pițigăia, vb. (a vorbi cu voce subțire, ascuțit), probabil prin forma care se dă buzelor; pițingău, s. m. (insectă, Calopterys splendens; filfizon, lichea, secătură); pițigoi (var. chițigoi, Trans., pițiguș, Banat pițiganie), s. m. (țiglău, Parus; Arg., lacăt); pițigoaică (var. chițigoaică), s. f. (femela pițigoiului); pițărău (var. Trans. pizărău), s. m. (Olt., Trans., colindător; colac pentru colindători; băț de colindător). Leăgtura lui pițigoi cu pičc- este evidentă și se explică bine prin sunetul cîntecului său (pițigăiat) sau mai probabil plecînd de la sensul de „cioc”, cu suf. augmentativ -oi, cf. cors. pizzigone, sard. pizzugrossu (Bogrea, Dacor., IV, 842). Relația cu piciu „mic” (Tiktin) sau cu ideea de a ciuguli (Scriban) pare îndoielnică. E neîndoielnic înrudit cu pisc „cioc”, cf. pițigaie, s. f. (fluier) față de piscoaie, pițigoi față de piscoi. Piță, s. f. (Banat, carne), cuvînt rar, identificat cu un lat. *pettia (Pușcariu 1326; REW 6450; Philippide, II, 651; Zauner, Rom. Forsch., XIV, 354; Wagner, 112), este probabil același cuvînt ca piț și pare să însemne „bucățică de carne”. De aici pițur(i)că, s. m. (stîrpitură, poreclă care se dă de obicei în Munt., copiilor și flăcăiandrilor), cf. ngr. πιτσουρίϰος. În sfîrșit, pănțăruș (var. panțăruș, pancearuș, parantuș), s. m. (pasăre, Troglodytes parvulus) aparține familiei expresive a lui pițigoi, pițărău și apare neîndoielnic în loc de *pi(n)țăruș (după Tiktin, din sb. caric „pitulice”); cf. panțură (var. panchiță), s. f. (prostituată), pe care Cihac, II, 242 o punea în legătură fără a fi necesar cu ceh. pančava.

pișcă-n floare s.m. (reg.) 1. grangur, firă. 2. mierlă. 3. sturz.

flaut cu plisc v. flaut drept.

PISC subst. 1. – (Dm; C Ștef; C Bog); – judele satului Piscani (16 A I 395); -u, R. (Ștef); Piscul/escu, St. (Fil; Aș Br 165); -ești, -eni ss. 2. Piscan, Florea (AO XVI); Pisc/ani, -oiu ss. 3. Pisco, ard., 1219 (11 – 13 C I 89). 4. Pisculețul, Pungă (16 B II 235). 5. + -otă, -an: Piscotan, M. (IO 106).

PISCU, com. în jud. Galați, situată în C. Siretului inferior; 5.038 loc. (2003). Stații de c. f. în satele P. și Vameș. Viticultură. Biserica Maica Domnului (1785-1786), în satul P.

PISCU VECHI, com. în jud. Dolj, situată în SSV C. Desnățui, pe stg. Dunării; 5.399 loc. (2003). Viticultură. Biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 19), în satul Ghidici.

PISCUL BACIULUI v. La Om.

PISCUL CRĂSANILOR, înălțime care domină Valea Ialomiței în apropierea satului Crăsani, com. Balaciu, jud, Ialomița. Aici s-au descoperit urmele unei așezări geto-dacice (davă) de la sfârșitul celei de-a doua perioade a Epocii fierului (sec. 3-1 î. Hr.).

a deschide pliscul expr. (intl.) a denunța.

a închide pliscul expr. a tăcea.

a închide pliscul cuiva expr. a face pe cineva să tacă, a reduce pe cineva la tăcere.

pișca, pișc v. t. 1. a se alege cu ceva 2. a fura câte puțin pe nesimțite

tacă-ți cața! / fleanca! / gura! / leoarba! / pliscul! expr. (vulg.) taci!, liniște!, încetează!