PIPĂI, pipăi, vb. IV. Tranz. 1. A atinge (ușor) un obiect cu mîna sau cu vîrful degetelor, pentru a se încredința că există sau pentru a-și da seama de forma, de consistența lui. Tomșa, din ce în ce mai neliniștit, își pipăi zaua de sîrmă de sub haina-i de catifea înflorită cu noduri de argint. SADOVEANU, O. VII 9. Cînd se deșteptă din zăpăceala lui, pipăi pungile să vază nu e vrun vis. ISPIRESCU, L. 267. ◊ Fig. Apoi, oameni buni, eu sînt străin și de-abia de ieri în sat – zise tînărul Herdelea puțin încurcat de privirile curioase care-l pipăiau din toate părțile. REBREANU, R. I 105. O boare umedă, alunecînd din sus pe luciul apei, pipăia șovăitor frunzele sălciilor încolăcite cu fîșîiri misterioase ca niște suspine fugare. BART, S. M. 80. ◊ Refl.Se pipăi la brîu și trase fără grabă cuțitul lung și subțire, țipar de oțel albăstriu. DUMITRIU, N. 248. Acum se șterse și el la ochi, se pipăi să vază nu care cumva doarme încă, și aievea să fie oare ceea ce vedea? ISPIRESCU, L. 235. 2. A dibui (atingînd cu mîna, cu piciorul) în căutarea unui obiect, pentru a afla drumul. Pipăi anume locuri cu piciorul și-și căută sprijin. SADOVEANU, B. 229. [În Piscul Voivodesei] se află și un orb, care pipăie marginea șanțului cu un băț. C. PETRESCU, R. DR. 192. Și parcă neștiind nicicum, Prin iarbă el și-a pipăit Toiagul său acum, Și-apoi porni. COȘBUC, P. I 233. ◊ Intranz. Pipăi cu mîna pînă întîlni patul. DUMITRIU, N. 135. ◊ Absol. Bătrîna-n neastîmpăr se duce șovăind, Condusă de-a ei cîrjă, prin noapte pipăind. ALECSANDRI, P. A. 182. ◊ Expr. A pipăi terenul v. teren. ♦ (Despre animale) A atinge (cu laba, cu botul, cu mustățile), cercetînd, mirosind. După ce zvîrlim în apă bucățile de carne, stăm puțin pînă ce dihăniile dau de ele și le pipăie cu mustățile. SADOVEANU, Î. A. 82. Zise ursului să-i pipăie ranele... și să-i așeze toate oscioarele la locul lor de vor fi zdrobite. ISPIRESCU, L. 329.