pioncănit², ~ă a [At: UDRESCU, GL. / Pl: ~iți, ~e / E: pioncăni] (Mun; d. oameni) 1 Topit de boală sau de bătrânețe Si: (reg) pioncăit² (1). 2 Fără vlagă Si: pioncăit² (2). 3 Care se deplasează greu Si: (reg) pioncăit² (3). 4 Cu vederea slabă Si: (reg) pioncăit² (4). 5 Mocăit.

pioncănit¹ sn [At: UDRESCU, GL. / V: ~orc~ / Pl: ~uri / E: pioncăni] (Mun) 1 Pioncăială (1). 2 (Pan) Pioceală (2). 3-5 Pioncăneală (3-5). 6 Mocoșire. 7 Migală.

pioncăni [At: UDRESCU, GL. / V: pior~ / Pzi: pioncăn, ~nesc / E: pionc + -ăni] 1 vi (D. curci) A scoate strigătul caracteristic speciei Si: (reg) a pioncăi (1). 2 vi (Pan; d. oameni) A pioci (2). 3 vi A vorbi încet Si: (reg) a pioci (3), a pioncăi (3). 4-5 vri A slăbi din cauza bolii sau a bătrâneții Si: (reg) a (se) pioncăi (4-5). 6-7 vri A deveni moale, fără putere Si: (reg) a (se) pioncăi (6-7). 8-9 vri A se deplasa greu Si: a (se) pioncăi (8-9). 10-11 vri A nu mai vedea bine Si: (reg) a (se) pioncăi (10-11). 12-13 vri A (se) mocoși.

piorcăni v vz pioncăni

piorcănit sn vz pioncănit¹

pioncănit², pioncănită, adj. (reg.) 1. slab, topit (de boală sau de bătrânețe); care este fără putere, fără vlagă; pioncănit. 2. care merge, care se deplasează greu. 3. care are vedere slabă. 4. mocoșit, mocăit.

pioncănit¹, pioncănituri, s.n. (reg.) 1. strigăt caracteristic curcilor; pioncăit. 2. voce sau vorbire cu glas subțire, pițigăit; pițigăială în vorbire; pioncăială, pioncăit. 3. vorbire înceată, slabă, stinsă; pioceală, piocit. 4. slăbire, topire (de boală sau de bătrânețe); pioncănitură. 5. vedere slabă, pioncăială, pioncăit. 6. mocoșire, mocăială.

pioncăni, pioncăn și pioncănesc, vb. IV (reg.) 1. (despre curci) a scoate strigătul caracteristic speciei; a pioncăi. 2. a vorbi cu voce subțire, pițigăiată; a pioncăi. 3. a vorbi încet, slab, stins; a pioncăi, a pioci. 4. a slăbi, a se topi (de boală sau de bătrânețe); a deveni moale, fără putere. 5. a merge, a se deplasa greu, a (se) pioncăi. 6. a nu mai vedea bine. 7. a se mocoși, a se mocăi.