pioncăit², ~ă a [At: UDRESCU, GL / Pl: ~iți, ~e / E: pioncăi] (Mun; d. oameni) 1-4 Pioncănit² (1-4).

pioncăit¹ sn [At: UDRESCU, GL. / Pl: ~uri / E: pioncăi] (Reg) 1 Pioncăială (1). 2 (Pan) Pioceală (2). 3 Pioncăneală (3). 4 Migală.

pioncăi [At: UDRESCU, GL. / V: pior~ / Pzi: pioncăi, ~esc / E: pionc + -ăi] (Mun) 1 vi (D. curci) A pioncăni (1). 2 vi (Pan; d. oameni) A pioci (1). 3-11 vri A (se) pioncăni (3-11). corectat(ă)

piorcăi v vz pioncăi

pioncăit², -ă, adj. (reg.) 1. slab, topit de boală sau de bătrânețe; care este fără putere, fără vlagă. 2. care merge, care se deplasează greu.3. care are vederea slabă.

pioncăit¹, pioncăituri, s.n. (reg.) 1. strigătul curcilor. 2. voce sau glas subțire; pițigăit, pițigăială. 3. vedere slabă; pioncăială. 4. migală.

pioncăi, pioncăi și pioncăiesc, vb. IV (reg.) 1. (despre curci) a pioncăni. 2. (despre oameni) a vorbi cu voce cu subțire, pițigăială. 3. a vorbi încet, slab, stins, a pioci. 4. a slăbi, a se topi (de boală sau bătrânețe); a deveni moale, fără putere. 5. a merge, a se deplasa greu. 6. a nu mai vedea bine. 7. a (se) mocoși, a (se) mocăi.