pichirisit sn [At: UDRESCU, GL. / Pl: ~uri / E: pichirisi¹] (Reg) 1-2 Pichiriseală (1-2).

pichirisi¹ vi [At: UDRESCU, GL. / Pzi: ~sesc / E: pichiri¹ + -isi] 1 (Reg) A chema puii la mâncare. 2 (Mun) A vorbi repede, neînțeles, cu cuvinte necunoscute ascultătorilor. 3 A pălăvrăgi.

PICHIRISI, pichirisesc, vb. IV. Refl. (învechit) A te supăra, a se simți atins, înțepat cu o vorbă. Slujitorul [către țigancă:] De!... te-ai pichirisit? ALECSANDRI, T. 392.

PICHIRISI, pichirisesc, vb. IV. Refl. (Înv.) A se supăra; a se simți atins sau înțepat cu o vorbă. – Comp. fr. [se] piquer.

pichirisì v. a se simți atins, a se formaliza: baragladină, te-ai pichirisit? AL. [Tras din pică, ură, printrun intermediar grec modern].

pichirisésc (mă) v. refl. (fr. se piquer și suf. grecesc -irisesc). Est. Iron. Rar. Mă formalizez, mă simt ofensat.

pichirisi (pichirisesc, pichirisit), vb. refl. – A se simți jignit, a se supăra. – Var. picarisi. Ngr. πικρίζω, aorist ἐπίκρισα (Graur, BL, IV, 108; Gáldi 227); în var. este evidentă încrucișarea cu fr. se piquer.

pichirisi Verbul, atestat numai la forma reflexivă, înseamnă „a se supăra”, „a se arăta jignit”. A fost explicat ca derivat de la pică printr-un ințermediar grecesc (DU ; formulă nu prea clară) sau: prin fr. se piquer (IDRG; Scriban adaugă : cu sufixul grecesc -irisesc, dar un asemenea sufix nu există). Eu însumi, neștiind cum să explic pe cel de-al doilea i, am propus (BL, IV (1936), p. 108) să se pornească de la gr. πιϰρίζω „a amărî”. Găsesc acum forma de participiu picarisită (Matei Millo, Două femei împotriva unui bărbat, în Primii dram., p. 441), care ne dă cheia problemei. Este vorba de it. piccare, devenit în grecește în mod normal πιϰάρω, cu aoristul ἐπιϰάρισα, de unde în romînește, așa cum e de așteptat, a picarisi. Forma pichirisi, cunoscută de mine și din vorbirea bucureșteană mai veche, pare a se explica prin asimilare. E curios de remarcat că Brighenți nu are cuvîntul în dicționarul grec-italian (are numai participiul pasiv πιϰαριïμένος), dar în dicționarul italian-grec, s.v. piccare, apare forma πιϰάρω. Aceasta, de altfel, nu constituie un caz izolat.

pică, pichirisi Conform sistemului, pică „necaz” e explicat prin fr. pigue: DU, CADE, la care de astă dată se alătură și TDR și SCriban. Dar în franțuzește pique înseamnă „ceartă superficială” și este puțin folosit, iar în românește are și valoarea de „ură” și nu face impresia unui element prea recent (vezi expresiile ca a purta pică, a avea pică etc.). Ciorănescu pornește tot de la fr. pigue, dar admite un intermediar grecesc, πίϰα. Într-adevăr, în grecește există acest cuvînt e de origine italiană: picca), cu același înțeles ca în românește, deci de aici vine pică la noi. Cu această ocazie să-mi fie îngăduit să mă refer și la verbul a se pichirisi „a se simți jignit”, pe care în BL, IV, p. 103, l-am explicat prin gr. πιϰρίζω „a amărî”, destul de diferit ca sens. Punctul de plecare just gr. πιϰάρω (din it. piccare), aor. ἐπιϰάρισα, este dat de DLR (deși, în mod curios, pentru pică, din aceeași familie, același dicționar pornește de la germ. Pike !). Forma așteptată în românește este picarisi, care, dealtfel, este atestată; pichirisi se explică, desigur, prin asimilare. În orice caz, această ipoteză mi se pare mai verosimilă decît cea propusă de Scriban: fr. piguer cu sufixul -irisi.

pichirisi, pichirisesc v. r. a se supăra

PICHIRISI vb. v. flecări, îndruga, pălăvrăgi, sporovăi, trăncăni.

pichirisi vb. v. FLECĂRI. ÎNDRUGA. PĂLĂVRĂGI. SPOROVĂI. TRĂNCĂNI.

pichirisit s.n. (reg.) pichiriseală (v.).

pichirisi¹, pichirisesc, vb. IV refl. (înv.) a se simți atins, jignit; a se formaliza (de ceva), a se supăra (în urma unei jigniri); a se picarisi.

pichirisi², pichirisesc, vb. IV (reg.) 1. a chema puii la mâncare. 2. a vorbi repede, neînțeles, cu cuvinte necunoscute ascultătorilor.