paronim sn [At: VALIAN, V. / Pl: ~e / E: fr paronyme] Cuvânt asemănător, ca formă, cu un alt cuvânt, dar deosebit ca sens și ca origine de acesta.

PARONIM, paronime, s. n. Cuvînt asemănător ca sunete, dar deosebit ca sens de alt cuvînt, cu care în vorbire poate fi confundat. Cuvintele «iminent» și «eminent» sau «imigra» și «emigra» sînt paronime.

PARONIM s.n. Cuvînt care se aseamănă ca sunete, dar se deosebește ca sens de alt cuvînt. [< fr. paronyme, cf. gr. para – alături, onoma – nume].

PARONIM s. n. cuvânt asemănător cu altul ca formă, dar deosebit de acesta ca sens. (< fr. paronyme)

PARONIM ~e n. Cuvânt care se aseamănă parțial cu altul din punctul de vedere al formei, dar se deosebește ca sens de acesta. /<fr. paronyme

paronim n. vorbă ce se aseamănă cu alta după formă sau origină și nu după sens: abstrage și distrage, contuziune și confuziune.

*paroním, -ă adj. (vgr. parónymos, d. pará, alăturea, și ónoma, nume. V. an-, ant- și om-onim). Gram. Înrudit pin formă, ca con-duc, con-țin saŭ con-duc, pro-duc. S. n. Un paronim.

paronim (desp. pa-ro-/par-o-) s. n., pl. paronime

!paronim (pa-ro-/par-o-) s. n., pl. paronime

paronim s. n. (sil. mf. par-), pl. paronime

PARONIM s. n. (< fr. paronyme, cf. gr. para „alături” + onoma „nume”): cuvânt asemănător (nu identic) cu altul din punctul de vedere al formei, dar deosebit de acesta ca sens (și ca origine). Astfel: complement și compliment, aluzie și iluzie, glacial și glaciar, emersiune și imersiune, comunicare și comunicație, manifestare și manifestație, original și originar, familial și familiar, temporal și temporar, eminent și iminent, literal și literar, ordinal și ordinar, se înserează și se inserează etc. Unele dintre ele se pot confunda adesea între ele în vorbire. Pentru limba română sunt cunoscute lucrările Mic dicționar de cuvinte perechi, EAl, București, 1976, de Silviu Constantinescu, și Dicționar de paronime, E. Vox, București, 1995, de N. Felecan.

paronim (gr. para „alături” și onoma „nume”), cuvânt care are raport cu altul prin forma sa ori etimologia comună. Paronime sunt cuvintele: a) omonime aproximative (imperfecte): ciopârți / împărți; postăvăria / păstrăvăria; și b) care pot avea și radical comun, în opoziție cu omonimele: împărți / despărți etc. P. au următoarea utilitate stilistică: a) Le folosește un scriitor satiric pentru a ironiza incultura unor personaje ca I. L. Caragiale, de pildă, în literatura română: murături, murători pentru moratoriu; iluzii pentru aluzii („să te pronunți cu așa iluzii în contra mea”); impresie în loc de expresie („pardon de impresie”); violentă pentru violetă („cerneală violentă”). Personajele lui Caragiale folosesc și paronime ale radicalului, create prin etimologie populară: intrigatoriu în loc de interogatoriu; asinuitate pentru asiduitate; a mânca (de la datorie) - după fr. manquer (à ses devoirs); b) Se folosesc pentru realizarea paronomazei.