PANICĂ s. f. Spaimă, adesea fără temei, care cuprinde subit pe un individ sau o mulțime. Întreaga gară a fost. cuprinsă de panică. SAHIA, N. 50. Acceleratul era ticsit de oameni îngroziți care-și părăsiseră gospodăriile de frica țăranilor [răsculați]... – Asta e începutul panicii! spuse Grigore trist. REBREANU, R. II 21. Peste cîmpii păduratici. Căutîndu-și mîntuirea fug de panică coprinși. MACEDONSKI, O. I 106. ◊ (Adjectival, învechit, ca determinant pe lîngă «spaimă», «groază» etc.) Cărturarii zic, cînd vor să arate pe niște oameni ce se sperie de nimic, că sînt cuprinși de teroare panică. ISPIRESCU, la CADE. O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuise pe pod în cea mai mare neorînduială; o spaimă panică stăpînise toate duhurile și pretutindeni era cea mai mare dezorganizație. BĂLCESCU, O. II 124.

PANICĂ s.f. Spaimă, frică mare, subită, adesea fără temei; teroare. [Gen. -cii. / < fr. panique, cf. it. panico, gr. panikos < Pan – zeul care producea groază călătorilor].

PANICĂ s. f. spaimă mare, subită, adesea fără temei. (< fr. panique, lat. panicus, gr. panikos)

PANICĂ ~ci f. Spaimă subită și violentă (fără temei), care cuprinde o persoană sau o colectivitate. ◊ A intra în ~ a se alarma. [G.-D. panicii] /<ngr. panikos, fr. panique, germ. Panik

panică f. spaimă neașteptată și fără temeiu: o panică coprinse armata. [Termen de origină mitologică: dela zeul Pan care devenia uneori un geniu răutăcios și speria pe oamenii rătăciți în singurătatea munților].

*pánică adj. f., pl. e și s. f., pl. ĭ, fr. panique, d. lat. pánicus, -ca, -cum, vgr. panikós, al zeuluĭ Pan, care avea obiceĭ să sperie oameniĭ rătăcițĭ pin munțĭ). Spaĭmă subită care te face să-țĭ perzĭ capu și să fugĭ (ca Perșiĭ în lupta de la Maraton): frică, panică, l-a cuprins panica.

PANICA, panichez, vb. I. 1. Tranz. (Rar) A înnebuni, a îngrozi, a scoate din minți pe cineva. 2. Refl. A-și ieși din minți. – Din fr. paniquer.

panic, ~ă [At: VĂCĂRESCU, IST. 268 / E: ngr , fr panique] 1 a (Înv; d. spaimă, frică etc.) Care se produce brusc, intens și de obicei fără motiv. 2 sf Spaimă subită și violentă, în general neîntemeiată și având de obicei caracter colectiv. 3 sf (Îe) A intra în ~ă A se neliniști în cel mai înalt grad.

PANICA vb. I. tr. (fam.) a înnebuni, a scoate din minți, a îngrozi. II. refl. a-și pierde capul. (< fr. paniquer)

panică s. f., g.-d. art. panicii

panică s. f., g.-d. art. panicii

panică s. f., g.-d. art. panicii

panică

panica¹ (a ~) (a produce panică) vb., ind. prez. 1 sg. panichez, 3 panichează; conj. prez. 1 sg. să panichez, 3 să panicheze (a panica pe cineva)

panica² (a se ~) (a intra în panică) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă panichez, 3 se panichează; conj. prez. 1 sg. să mă panichez, 3 să se panicheze; imper. 2 sg. afirm. panichează-te; ger. panicându-mă

*panica (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 panichează

panic adj. m., pl. panici; f. sg. panică, pl. panice

panica vb., ind. prez. 1 sg. panichez, 3 sg. și pl. panichează

PANÍCĂ (< ngr., germ., fr., it.; {s} gr. panikón „groază, spaimă”) s. f. Spaimă, frică mare de care este cuprinsă subit (și fără temei) o persoană sau o colectivitate. ♦ Stare psihologică provocată de acțiunea amenințătoare a unor factori externi exprimată printr-o senzație de frică violentă de care este cuprinsă o persoană sau colectivitate și prin tendința de a ocoli pericolul. ◊ Atac de p. = simte o frică intensă, însoțită de simptome organice (palpitații, tremurături, transpirație, greață etc.); apare în tulburări anxioase sau în stresul posttraumatic.