PALE- v. paleo-.

pále f. pl. V. pală 3.

PAL¹, -Ă, pali, -e, adj. (Despre oameni și despre fața lor) Palid (1). ♦ (Despre culori) Puțin intens, șters; (despre obiecte sau ființe) care are o culoare puțin intensă, ștearsă; (despre lumină, surse de lumină sau corpuri luminoase) lipsit de intensitate, care răspândește o lumină slabă; care este fără strălucire; stins, palid. – Din fr. pâle.

PALĂ¹, pale, s. f. 1. Cantitate de fân, de paie etc. cât se taie dintr-o singură mișcare de tragere cu coasa sau care poate fi luată o dată cu furca; p. ext. grămadă (mică) de fân, de paie etc. 2. P. ext. Strat, pătură din ceva; fâșie, șuviță. ♦ Undă, adiere, suflare. Pală de vânt. Pală de ceață. – Cf. alb. palë.

PALĂ², pale, s. f. 1. Element activ al unei elice sau al unui rotor de mașină ori de turbină, încastrat sau articulat la un capăt în butucul elicei sau al rotorului. 2. Semifabricat în formă de bandă sau de panglică, obținut după ce fibrele textile au fost pieptănate și înfășurate în cruce pe bobine. – Din fr. pale.

pal¹ s vz pală¹

pal³, pală a [At: EMINESCU, O. IV, 18 / Pl: ~i, ~e / E: fr pâle] 1-5 (Asr) Palid (1-3, 5-6). 6 (D. momente ale zilei) Cu insuficientă luminozitate Vz întunecat, mohorât. 7 (D. ochi) Cu o privire ștearsă, inexpresivă. 8 (Fig; rar; d. sunete) Lipsit de intensitate.

pală⁶ sf [At: ȘEZ. I, 282 / Pl: ~le / E: cf păli] (Reg; îe) A-i păzi ~la (cuiva) A pândi pe cineva.

pală³ sf [At: LM / Pl: ~le / E: ger Pale] 1 (Îvr) Lopată. 2 (Spc) Lopată de scos pâinea din cuptor. 3 (Pex) Sapă.

pală¹ sf [At: LB / V: pal sn, ~lie / Pl: ~le, (reg) pele / E: cf alb palë] 1 Cantitate de iarbă sau de păioase care se taie dintr-o singură tragere cu coasa. 2 Cantitate de fân, de paie etc. care se poate lua o dată cu furca. 3 (Pex) Grămadă mică de fân, de iarbă, de paie etc. Si: (reg) palhă¹. 4 (Pex; nob) Furcă pentru fân, pentru paie etc. 5 (Pex) Strat. 6 (Pex) Fâșie. 7 (Pex) Val. 8 (Pex) Undă. 9 Semifabricat în formă de bandă sau de panglică, obținut după ce fibrele au fost pieptănate și înfășurate pe bobine, în cruce.

pală⁴ sf [At: ABC MAR. / Pl: ~le / E: fr pale] Organ al unei elice de avion, de vapor etc. sau al unui rotor de mașină hidraulică, pneumatică sau eoliană, ca o aripă, încastrat sau articulat, la unul din capete, în butucul elicei sau al rotorului, având rolul de a asigura transferul de energie de la rotor la mediul fluid în care se rotește, sau invers Si: paletă.

pală² sf [At: HELIADE, O. I, 233 / Pl: ~le / E: tc pala] (Înv) Paloș.

pală⁷ sf [At: DN² / Pl: ~le / E: lat palla] Veșmânt dintr-o bucată de pânză dreptunghiulară pe care o puneau, peste rochie, femeile romane.

pală⁵ sf [At: PANN, P. V. II, 99/8 / Pl: ~le / E: cf paliu³] (Îrg; mpl; în legătură cu verbe ca „a avea”, „a apuca”) Capriciu.

paleo- [At: DN³ / P: ~le-o- / E: fr paleo-] Element prim de compunere savantă cu sensul „vechi”.

palie² sf vz pală¹

PAL¹, -Ă, pali, -e, adj. (Despre oameni și despre fața lor) Palid (1). ♦ (Despre culori) Puțin intens, șters; (despre obiecte sau ființe) care are o culoare puțin intensă, ștearsă; (despre lumină, despre surse de lumină sau despre corpuri luminoase) lipsit de intensitate, care răspândește o lumină slabă; care este fără strălucire; stins, palid. – Din fr. pâle.

PALĂ², pale, s. f. 1. Organ activ al unei elice de avion, de vapor, de ventilator etc. sau al unui rotor, încastrat sau articulat la unul din capete în butucul elicei sau al rotorului. 2. Semifabricat în formă de bandă sau de panglică, obținut după ce fibrele textile au fost pieptănate și înfășurate în cruce pe bobine. – Din fr. pale.

PALĂ¹, pale, s. f. 1. Cantitate de fân, de paie etc. cât se taie dintr-o singură tragere cu coasa sau cât se poate lua o dată cu furca; p. ext. grămadă (mică) de fân, de paie etc. 2. P. ext. Strat, pătură din ceva; fâșie, șuviță. ♦ Undă, adiere, suflare. Pală de vânt. Pală de ceață. – Et. nec. Cf. alb. pale.

PAL, -Ă, pali, -e, adj. (Despre oameni și despre fața lor) Palid. Se uită lung la bani, și pal Se clatină, ca dus de-un val. COȘBUC, P. I 110. Am văzut fața ta pală. EMINESCU, O. I 29. ♦ Fig. Fără strălucire, șters; (despre lumină) lipsit de intensitate. Mă scol... Pe cer o semilună pală Și în ogradă numai fesuri roșii. ANGHEL-IOSIF, M. II 15. Luna aruncă o pală lumină Prin merii-n floare. EMINESCU, O. IV 18.

PALĂ², pale, s. f. (Învechit și arhaizant) Sabie lată și scurtă, adesea cu două tăișuri; paloș. Stai, răcni cu glas mare cazacul, vînturîndu-și pala. SADOVEANU, O. I 175. Tudor se vede pășind cu fală, C-o ghebă scurtă și-ncins c-o pală. BOLLIAC, O. 161. Și cu pala lui cea nouă Pe balaur tăia-n două. ALECSANDRI, P. P. 12.

PALĂ⁴, pale. s. f. (Învechit) Capriciu, toană, țicneală. Am... din natură Un arțag, o pală, de cam cert din gură. PANN, P. V. II 99.

PALĂ³, pale, s. f. Fiecare dintre brațele unei elice de avion, de vapor etc.. ♦ Aripă în formă de lamă, aproximativ perpendiculară pe suprafața laterală a rotorului unei turbine sau al unei pompe, prin intermediul căreia se transmite mișcarea fluidului la arborele mașinii sau invers.

PALĂ¹, pale, s. f. Cantitate de iarbă sau de păioase care se taie dintr-o singură tragere cu coasa; cantitate de fîn, de paie etc. care se poate lua o dată cu furca; p. ext. grămadă. Valuri turburi creșteau amestecate cu pale de fîn, cu strujeni și cu găteje. SADOVEANU, O. II 141. Se pleca holda, așezîndu-și aurul pale-pale pe unde treceau cu aripele lor secerătorile. ANGHEL, PR. 83. N-ai nimic în car, păcătosule? – Jupîn ceauș. nimic; o pală de fînaț. DELAVRANCEA, S. 206. ◊ (Prin analogie, în legătură cu diverse lucruri care se despart în fîșii, pături, valuri) Prin văi se înmlădiau pale de ceață. SADOVEANU, O. VI 95. O pală groasă de zăpadă îl izbi peste ochi. DELAVRANCEA, H. T. 255. Pale de umbră se lățesc pe măguri. VLAHUȚĂ, O. A. 418. ◊ Fig. Vremea... s-așterne-n pale. VLAHUȚĂ, P. 33.

PAL, -Ă adj. Palid. ♦ (Fig.) Fără strălucire, șters; searbăd; (despre lumină) slab. [< fr. pale].

PALĂ¹ s.f. 1. Veșmînt femeiesc constînd dintr-o bucată de pînză dreptunghiulară, purtat peste etolă de matroanele romane. 2. (Text.) Semifabricat în formă de bandă continuă, obținut din fibre (de lînă, sintetice) pieptănate și înfășurate pe bobine. [< lat. palla].

PALĂ² s.f. Fiecare dintre brațele unei elice de avion și de vapor sau ale unui rotor de mașină. [< fr. pale, cf. lat. pala – lopată].

PALEO- Element prim de compunere savantă cu sensul „vechi”, „preistoric”; „anterior, mai vechi (decît ceea ce indică al doilea element)”. [Pron. -le-o-, var. pale-. / < fr. paléo-, cf. gr. palaios – vechi].

PAL², -Ă adj. 1. palid. 2. (fig.) fără strălucire; searbăd; (despre lumină) slab. (< fr. pâle)

PALĂ¹ s. f. 1. veșmânt dintr-o bucată de pânză dreptunghiulară, purtat peste etolă de matroanele romane. 2. (text.) semifabricat, bandă continuă, din fibre (de lână, sintetice) pieptănate și înfășurate pe bobine. (< lat. palla)

PALĂ² s. f. fiecare dintre brațele unei elice de avion ori de vapor sau ale unui rotor de mașină ori de turbină. (< fr. pale)

PALE(O)- elem. „vechi”, „preistoric”. (< fr. palé/o/-, cf. gr. palaios)

PAL ~ă (~i, ~e) v. PALID. /<fr. pâle

PALĂ¹ ~e f. 1) Cantitate de iarbă sau de plante cerealiere, care se taie printr-o singură tragere cu coasa sau care se ia o dată cu furca. 2) Strat suprapus al unei materii înfoiate. 3) Suflare ușoară; adiere; boare. [G.-D. palei] /Orig. nec.

PALĂ³ ~e f. Bucată de pânză dreptunghiulară pe care și-o puneau peste rochie femeile române. [G.-D. palei] /<lat. palla

PALĂ² ~e f. tehn. Parte a unui organ de propulsie (elice, rotor de mașină ori de turbină, vâslă etc.). [G.-D. palei] /<fr. pale

pal a. (poetic) palid: fața ta pală de o bolnavă beție EM. (= fr. pâle).

pală f. toană; un arțag, o pală, de cam cert din gură PANN. [Tras din pălì, a lovi].

pală f. 1. furcă de fân; 2. cât se cosește dintr’odată cu pala: fânul cădea pale-pale; 3. fig. massă: pale de lumină, de nori. [Metaforă din pală, sabie].

pală f. sabie scurtă și lată cu două tăișuri: pala ridica și capetele sbura POP. [Turc. PALA].

hárta-pále și hárta-párta, V. harcea-parcea.

1) pálă f., pl. e (turc. ngr. bg. sîrb. pála. V. paloș). Paloș scurt.

2) pálă f., pl. pale și pele (ung. pálla, a. î.). Fîn cît coseștĭ dintr’o singură lovitură cu coasa orĭ cît apucĭ cu furca, plavină. Lînă cîtă și cum ĭese din darac și din pĭeptenel (12 pele formează un caĭer). Pală de ceață, strat (pătură) de ceață. Pală de lumină, dungă de lumină. Pală de foc, limbă (fășie) de foc. – În Trans. rar și palhă, pl. e (ung. pálha).

3) pálă f., pl. e (d. pălesc 1. V. pălăvatic). Munt. Fam. Toane, pandaliĭ. Om cu pale (sau și cu pală), om cu purtărĭ straniĭ și inconsecŭente.

pálhă, V. pală 2.

pal adj. m., pl. pali; f. pală, pl. pale

pală s. f., g.-d. art. palei; pl. pale

pal adj. m., pl. pali; f. pală, pl. pale

pală s. f., g.-d. art. palei; pl. pale

pal adj. m., pl. pali; f. sg. pală, pl. pale

pală (de fân, de vânt, de avion, strat, paloș, capriciu, piesă vestimentară) s. f., g.-d. art. palei; pl. pale

PAL adj. v. galben, îngălbenit, palid.

PAL adj. 1. v. estompat. 2. v. slab.

PALĂ s. 1. (reg.) palhă. (~ de iarbă, de fân.) 2. v. adiere.

PALĂ s. (TEHN.) paletă. (~ de rotor, de elice.)

PALĂ s. v. capriciu, chef, fandoseală, fantezie, fason, fiță, maimuțăreală, moft, naz, paloș, pătură, poftă, prosteală, sclifoseală, strat, toană.

PAL adj. 1. estompat, palid, pierdut, stins, șters, (reg.) sărbeziu, (fig.) dulce, moale. (Culori ~.) 2. palid, slab, spălăcit, stins, (rar) pălit, (pop.) searbăd. (Lumina ~ a lămpii.)

pal adj. v. GALBEN. ÎNGĂLBENIT. PALID.

pală s. v. CAPRICIU. CHEF. FANDOSEALĂ. FANTEZIE. FASON. FIȚĂ. MAIMUȚĂREALĂ. MOFT. NAZ. PALOȘ. PĂTURĂ. POFTĂ. PROSTEALĂ. SCLIFOSEALĂ. STRAT. TOANĂ.

PALĂ s. (TEHN.) paletă. (~ de rotor, de elice.)

PALĂ s. 1. (reg.) palhă. (~ de iarbă, de fîn.) 2. adiere, boare, suflare, suflu, undă, (rar) scutur, (Olt.) reveneală. (Nu se simțea nici o ~ de vînt.)

Pal ≠ aprins, țipător, viu, violent

pal (pală), adj. – Palid. Fr. pîle; folosit numai în poezie. E dubletul lui palid, adj. (galben la față), din it. pallido. – Der. păli, vb. (a se face palid), din fr. pîlir (cf. mr. pălescu, din lat. pallēre, P. Papahagi, Jb., XII, 101; Pascu, I, 140); paliditate, s. f., din it. pallidità; paloare, s. f., din fr. pîleur.

pală (-le), s. f. – Hanger, iatagan. – Mr. pală. Tc. pala (Șeineanu, II, 230; Lokotsch 1615), cf. ngr. πάλα, alb. palë, bg. pala. Nu e clară legătura dintre acest cuvînt și paloș, s. n. (spadă), care poate proveni din tc. paloș (după Meyer, Türk. St., I, 2. cuvîntul tc. provine din rom.), din mag. pallos (Gáldi, Dict., 95) sau din sb., cr., slov. paloš (Cihac, II, 241), cf. rus. palaš, pol. palasz, it. paloscio, v. fr. palache, germ. Pallasch (Schuchardt, ZRPh., XV, 95; REW 6157).

PALE-, v. PALEO-. □ ~antrop (v. -antrop), s. m., denumire taxonomică a omului fosil din pleistocenul mediu; sin. omul de Neandertal; ~encefal (v. -encefal), s. n., cea mai veche parte din punct de vedere filogenetic a creierului; sin. paleoencefal; ~ontografie (v. onto-, v. -grafie), s. f., descriere sistematică a fosilelor; ~ontolog (v. onto-, v. -log), s. m. și f., specialist în paleontologie; ~ontologie (v. onto-, v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studiul complex al organismelor fosile animale și vegetale descoperite în sedimentele scoarței terestre.

PALĂ organ al unei elice, de forma unei aripi, încastrat sau articulat la unul din capete în butucul elicei sau al rotorului și care are rolul de a transfera energia rotorului în mediul în care se rotește.

pală, pale, s.f. – Cantitate de fân, de paie etc., cât se ține o dată în furcă sau se taie dintr-o singură tragere cu coasa (Bilțiu, 1999). – Cf. alb. palë (DEX, MDA).

pală, pale, s.f. – Cantitate de fân, de paie etc. cât se ține o dată în furcă sau se taie dintr-o singură tragere cu coasa (Bilțiu 1999). – Cf. alb. palë.

PALEO- „vechi, preistoric, arhaic, fosil”. ◊ gr. palaios „vechi, străvechi” > fr. paléo-, it. id., engl. id., germ. paläo- > rom. paleo-. □ ~autecologie (v. aut/o-, v. eco-₁, v. -logie₁), s. f., parte a paleoecologiei care studiază speciile fosile și condițiile climatice în care acestea au trăit; ~antropolog (v. antropo-, v. -log), s. m. și f., specialist în paleoantropologie; ~antropologie (v. antropo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studierea omului preistoric; ~arheofite (v. arheo-, v. -fit), s. f. pl., plante antropofile din paleolitic; ~arheologie (v. arheo-, v. -logie₁), s. f., arheologie a epocilor preistorice; ~biogeografie (v. bio-, v. geo-, v. -grafie), s. f., disciplină care studiază flora și fauna din trecutul geologic al globului terestru; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., biologie a organismelor fosile din epocile geologice; ~cen (v. -cen₁), adj., s. n., 1. s. n., Prima epocă (serie) a paleogenului, caracterizată prin faună de numuliți, gasteropode etc. 2. adj., Care aparține acestei epoci (serii); ~climatologie (v. climato-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul variațiilor climei în decursul perioadelor geologice; ~demografie (v. demo-, v. -grafie), s. f., ramură a demografiei istorice care studiază vestigiile umane; ~dendrologie (v. dendro-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul plantelor lemnoase fosile; ~ecologie (v. eco-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază relațiile dintre viețuitoare și mediu în cadrul epocilor geologice; ~etnografie (v. etno-, v. -grafie), s. f., etnografie a popoarelor străvechi; ~etnolog (v. etno-, v. -log), s. m. și f., specialist în paleoetnologie; ~etnologie (v. etno-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studierea popoarelor dispărute; sin. arheoetnologie; ~fitic (v. -fitic), adj., s. n., 1. s. n., Perioadă geologică situată între silurian și permian, caracterizată prin apariția primelor plante vasculare. 2. adj., Care aparține acestei perioade geologice; ~fitografie (v. fito-, v. -grafie), s. f., disciplină care studiază morfologic plantele fosile; ~fitolog (v. fito-, v. -log), s. m. și f., specialist în paleofitologie; ~fitologie (v. fito-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul plantelor fosile; sin. paleobotanică; ~gen (v. -gen₁), adj., s. n., 1. s. n., Prima perioadă a erei neozoice, caracterizată prin floră de fanerogame și prin faună variată; sin. numulitic. 2. adj., Care aparține acestei perioade; ~genetic (v. -genetic), adj., (despre viețuitoare) care a apărut cu foarte mult timp în urmă; ~geografie (v. geo-, v. -grafie), s. f., știință care se ocupă cu reconstituirea condițiilor fizico-geografice existente în decursul istoriei geologice a pămîntului; ~geomorfologie (v. geo-, v. morfo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază evoluția reliefului în trecut, reconstituind configurația acestuia și procesele geomorfologice din diferite perioade geologice; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în paleografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., știință care se ocupă cu clasificarea, dotarea și cu studiul scrisului vechi din manuscrise, de pe hărți etc.; ~histologie (v. histo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul țesuturilor animale conservate în fosile; ~litic (v. -litic₁), adj., s. n., 1. s. n., Cea mai veche epocă din istoria omenirii, caracterizată prin folosirea uneltelor din piatră cioplită. 2. adj., Care datează din această epocă; ~log (v. -log), s. m. și f., savant care studiază limbile vechi; ~micologie (v. mico-, v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studiul ciupercilor fosile; ~palinologie (v. palino-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu cercetarea geologică bazată pe studiul polenului fosil; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul bolilor viețuitoarelor fosile; ~pitec (v. -pitec), s. m., maimuță antropomorfă fosilă, ale cărei urme au fost descoperite în depozitele terțiare din India; ~pedologie (v. pedo-₂, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază solurile fosile; ~psihologie (v. psiho-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază structura, psihicul, comportamentul și condițiile de viață ale oamenilor preistorici, pe baza urmelor și trăsăturilor activității lor; ~speolog (v. speo-, v. -log), s. m., cercetător care studiază istoria peșterilor; ~teriu (v. -teriu), s. m., mamifer erbivor ungulat fosil din era neozoică, avînd picioare groase cu trei degete, asemănător cu tapirul; ~zaur (v. -zaur), s. m., gen fosil de reptile sauriene din perioada permiană, avînd limba despicată; ~zoic (v. -zoic), adj., s. n., 1. s. n., A doua eră geologică, situată între precambrian și mezozoic, caracterizată prin formarea munților și prin apariția ultimelor tipuri de nevertebrate; sin. era primară. 2. adj., Care aparține acestei ere geologice; ~zoolog (v. zoo-, v. -log), s. m. și f., specialist în paleozoologie; ~zoologie (v. zoo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul animalelor fosile.

PÁLĂ² (< fr.) s. f. 1. (TEHN.) Element activ al unei elice de avion, de navă etc. sau al unui rotor de mașină hidraulică, pneumatică sau eoliană, solidarizat sau articulat la un capăt cu butucul elicei sau al rotorului. 2. ((Ind. TEXT.) Semifabricat sub formă de bandă continuă de lână sau de fibre chimice, obținut după ce fibrele au fost pieptănate și înfășurate în cruce pe bobine.