otrăți¹ [At: I. CR. VIII, 344 / V: ~reți / Pzi: ~țesc / E: nct] (Mun) 1 vt A certa pe cineva. 2 vt A se înfuria. 3 vr A se strâmba (din cauza unei mâncări acre) Si: a se schimonosi. 4 vr A se răsti.

otrăți² vt [At: ARH. FOLK. I, 150 / Pzi: ~țesc / E: ns cf otrițanie] (Reg) A stropi pe noul născut cu apă sfințită.

otreți v vz otrăți¹

otrățít, -ă, otrățiți, -te, adj. Înveninat, otrăvit. – Din otrăți.

otrăți, otrățesc, vb. IV (reg.) 1. a ocărî, a certa. 2. a se strâmba, a se oțărî.

otrățí, otrățesc, v.t. A învenina, a otrăvi: „Nu-mi pare rău după el veci, că mi-o otrățât zâlele” (Faiciuc, 2008). – Et. nec. (MDA).

otrăți, otrățesc, vb. tranz. – A învenina, a otrăvi: „Nu-mi pare rău după el veci, că mi-o otrățât zâlele” (Faiciuc, 2008). – Et. nec. (MDA); posibil o contaminare între otrăvi și oțărî „a se strâmba (din pricina unei băuturi sau a unei mâncări cu gust neplăcut)”.