otaștină sf [At: (a. 1750) IORGA, S. D. XIV, 202 / Pl: otăștini și ~ne / E: nct] 1-2 (Îrg) Dijmă (în natură sau) rar, în bani, plătită proprietarului unei vii luate în arendă.

OTAȘTINĂ s. f. (ȚR) Dijmă pentru viile luate în arendă. Să dea otaștină, de la doaozeci de vedre o vadră. PRAV. COND. (1780). Etimologie necunoscută. Cf. v i n ă r i c i.

otaștină f. od. dare pe vin: să dea otaștină la 20 de vedre o vadră. [Cf. serb. OTIȘTINA, ce s’a tescuit, must].

otáșniță și (vechĭ) otáștină f., pl. e (vsl. desentiština, decĭmă, zecĭuĭală, și otdesentĭstovati, adazecĭuĭală, d. desentĭ, zece. V. desetină). Zecĭuĭală (10 orĭ maĭ mult orĭ maĭ puțin la sută) din ceĭa ce cîștigĭ, prinzĭ, culegĭ (plată în natură): ținea via în otașniță (Adev. Lit. 1930, 8 Ian. 3, 2, Bz.).

otaștină (-ne), s. f. – 1. (Înv.) Dijmă pe vii; reprezintă 1/5 din recoltă și se plătea în general în natură. – 2. Taxă plătită proprietarului unei vii luate în arendă. Sb. otiština „must” (Tiktin). Der. din sl. desętiština „dijmă” (Cihac, II, 233) nu e probabilă. – Der. otășticer, s. m. (arendaș de vie).

otaștină (otașniță), s.f. (înv.) impozit, dare pe vin.