ostentație sf [At: CODRU-DRĂGUȘANU, C. 197/ V: (înv) ~iune / P: ~ți-e / Pl: ~ii / E: fr ostentation, lat ostentatio, -onis] 1 Punere în valoare în mod provocator a unei însușiri. 2 Prezentare demonstrativă, pretențioasă. 3 (Îlav) Cu ~ În mod demonstrativ Si: ostentativ.

OSTENTAȚIE, ostentații, s. f. Atitudine de paradă, de înfumurare, de îngîmfare sau de nesocotire provocatoare a celorlalți; prezentare demonstrativă, etalare pretențioasă a ceva. Fostul aghiotant domnesc. știe desigur regulile protocolului, dar pune în gest ostentație revoluționară. CAMIL PETRESCU, O. II 260. ◊ Loc. adv. Cu ostentație = în mod demonstrativ, ostentativ. Pe cînd eu căutam să ascund oarecum dragostea noastră, ea ținea s-o afișeze cu ostentație. CAMIL PETRESCU, U. N. 23. – Variantă: ostentațiune (ODOBESCU, S. III 633) s. f.

OSTENTAȚIE s.f. (Liv.) Atitudine de paradă, de provocare; prezentare demonstrativă a avantajelor, a bunurilor pe care le are cineva. [Gen. -iei, var. ostentațiune s.f. / cf. fr. ostentation, it. ostentazione].

OSTENTAȚIE s. f. atitudine de paradă, de înfumurare, de nesocotire provocatoare a celorlalți; prezentare demonstrativă a avantajelor, a bunurilor pe care le are cineva; etalare pretențioasă. ♦ cu ~ = în mod demonstrativ, ostentativ. (< fr. ostentation, lat. ostentatio)

OSTENTAȚIE ~i f. Etalare excesivă și indiscretă a unui avantaj sau a unei calități. [G.-D. ostentației] /<fr. ostentation, lat. ostentatio, ~onis

ostentațiune sf vz ostentație

OSTENTAȚIUNE s.f. v. ostentație.

ostentați(un)e f. afectațiune de a face paradă cu spiritul, meritul, averea sa.

*ostentațiúne f. (lat. ostentátio, -ónis). Demonstrațiune, acțiunea de a arăta cu mîndrie că posezĭ ceva, că nu te temĭ: a arăta cu ostentațiune, a face ostentațiune din avere. – Și áție.

ostentație (desp. -ți-e) s. f., art. ostentația (desp. -ți-a), g.-d. art. ostentației; pl. ostentații, art. ostentațiile (desp. -ți-i-)

ostentație (-ți-e) s. f., art. ostentația (-ți-a), g.-d. art. ostentației; pl. ostentații, art. ostentațiile (-ți-i-)

ostentație s. f. (sil. -ți-e), art. ostentația(sil. -ți-a), g.-d. art. ostentației; pl. ostentații, art. ostentațiile(sil. -ți-i-)

ostentație

OSTENTAȚIE. Subst. Ostentație, paradă (fig.), provocare, provocație (rar); etalare, etalaj, exhibiție. Afectare, prețiozitate (rar), retorism, emfază, grandilocvență. Aroganță, îngîmfare, înfumurare, infatuare, iactanță (rar), prezumție (livr.), fală, făloșie (reg.), fudulie, țanțoșie (rar), trufie, trufă (înv.); orgoliu, vanitate; fanfaronadă, lăudăroșenie, lăudăroșie (rar), grozăvire (fam. și depr.). Dispreț, disprețuire, desconsiderare, desconsiderație, bravadă, sfidare. Arogant, îngîmfat, înfumurat, trufaș; fanfaron; exhibiționist. Adj. Ostentativ, ostentatoriu (rar), provocator, demonstrativ; exhibiționist, exhibitoriu (rar). Afectat, prețios, retoric (peior.), emfatic, teatral, nenatural, bombastic, umflat (fig., fam.), grandilocvent. Arogant, îngîmfat, fumurat, infatuat, iactant (rar), prezumțios (livr.), plin de sine, bățos (fig.), țanțoș, fudul, trufaș; orgolios, vanitos; fanfaron, lăudăros, lăudăcios (rar), fălos (pop. și peior.). Disprețuitor, sfidător. Vb. A face paradă de..., a face caz de..., a parada (livr. și ir.), a exhiba (rar), a etala, a arbora (fîg.), a-și da importanță, a se uita de sus, a-și da (a-și lua) aere, a se umfla în pene, a se da în spectacol; a se îngîmfa, a se înfumura, a se infatua, a se făli (pop.), a se făloși (reg.), a se fuduli, a se furlandisi (fam.); a se lăuda, a se făli, a-și face reclamă, a face pe grozavul, a se grozăvi (fam. și depr.). A disprețui, a desconsidera, a sfida, a desfide. Adv. (În mod) ostentativ, demonstrativ etc. cu ostentație; cu dispreț; fățărnicește. V. afectare, automulțumire, capriciu, dispreț, grandilocvență, îngîmfare.