oste²- ec vz osteo-

OSTE- v. osteo-.

OIȘTE, oiști, s. f. 1. Bară lungă de lemn fixată în crucea unui vehicul cu tracțiune animală, de-a dreapta și de-a stânga căreia se înhamă caii. ◊ Expr. A (o) nimeri (sau a da) (ca Irimia) cu oiștea-n gard = a face sau a spune ceva cu totul nepotrivit, a face o prostie. ♦ Parte a constelației Carul-Mare, alcătuită din trei stele așezate în prelungirea careului care seamănă cu un trapez. 2. Parte componentă a morii de vânt, cu ajutorul căreia aceasta se întoarce în bătaia vântului. [Pr.: o-iș-] – Din bg. oište.

hoiște sf vz oiște

oiște¹ sf [At: (a. 1802) IORGA, S. D. XII, 144 / V: (reg) h~, oște, oștie / Pl: ~ti / E: bg оище] 1 Bară lungă de lemn fixată în crucea carului, căruței, trăsurii etc., care separă animalele înhămate. 2 (Pop; îe) A (o) nimeri (sau a o potrivi, a da ca Irimia sau ca Ivan, ca neica Stan) cu ~a-n gard A spune sau a face o prostie mare. 3 (Pop; fig) Parte a constelației Carul Mare, alcătuită din trei stele, așezate în prelungirea careului care formează „carul”. 4 (Reg) Parte componentă a morii de vânt cu ajutorul căreia aceasta se rotește pentru a o aduce cu aripile în poziție potrivită spre a fi acționate de vânt Si: (pop) proțap. 5 (Reg) Prăjină pe care se întind hainele.

osteo- [At: DN³ / P: ~te-o / V: oste- / E: fr ostéo-, it osteo-] Element prim de compunere savantă cu semnificația: 1 Os. 2 Osos.

oște sf vz oiște¹

oștie¹ sf vz oiște¹

OIȘTE sf. Lemnul cel lung de dinaintea trăsurii sau carului de laturile căruia se înhamă caii sau se înjugă vitele (🖼 3425): o trăsură cu patru cai care avea clopot la ~ și mergea la moșie (GN.): vindea cîte o iapă chiar în mijlocul drumului și atunci rămînea ~a goală pe de o parte (CRG.); 👉 GARD¹1 [bg. oište].

OIȘTE, oiști, s. f. 1. Bară lungă de lemn fixată în crucea carului, a căruței, a trăsurii etc., de care se înhamă caii (sau se înjugă boii). ◊ Expr. A (o) nimeri (sau a da) (ca Irimia) cu oiștea-n gard = a face sau a spune ceva cu totul nepotrivit, a face o prostie. ♦ Parte a constelației Carul-Mare, alcătuită din trei stele așezate în prelungirea careului care seamănă cu un car. 2. Parte componentă a morii de vânt, cu ajutorul căreia aceasta se întoarce în bătaia vântului. [Pr.: o-iș-] – Din bg. oište.

OIȘTE, oiști, s. f. 1. Prăjină, bară lungă de lemn fixată în crucea carului (căruței, trăsurii etc.), de-a dreapta și de-a stînga căreia se înhamă caii sau se înjugă boii. V. proțap, rudă. Mocanul nostru căruțaș își adusese caii de la apă și-i pusese în pripă la oiște. SADOVEANU, O. II 230. În colț la marginea poienii, Era un car cu oiștea-n- toarsă. GOGA, C. P. 22. Două iepe albe ca zăpada și iuți ca focul, se sprijineau mai totdeauna de oiștea căruței. CREANGĂ, P. 106. ♦ Parte a constelației carul-mare, alcătuită din trei stele, așezate în prelungirea careului care închipuie un car. Se vede oiștea carului-mare printr-o spărtură din norii negri. DUMITRIU, P. F. 21. Luceafăru-i gata s-apuie, Iar carul pre creștet se suie Cu oiștea-n jos. COȘBUC, P. II 7. ◊ Expr. A nimeri (mai rar a da ca Ieremia) cu oiștea-n gard = a spune un lucru nepotrivit cu situația sau logica, a face o prostie boacănă. Ia seama, Ioane, să nu dai cu oiștea în gard. REBREANU, I. 110. 2. Parte componentă a morii de vînt, cu care aceasta se întoarce în bătaia vîntului; proțap, cîrma.

OSTEO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „os”, „osos”. [Pron. -te-o-, var. oste-. / < fr. ostéo-, it. osteo-, cf. gr. osteon].

-OST elem. oste(o)-.

OSTEO- elem. oste(o)-.

OSTE(O)-, -OST elem. „os, osos”. (< fr. osté/o/-, -oste, cf. gr. osteon)

OIȘTE ~i f. 1) Bară în partea din față a unei căruțe, de părțile căreia se înhamă caii și care servește pentru cârmuire. ◊ A nimeri (sau a da) (ca Irimia) cu ~ea în gard a spune sau a face ceva nepotrivit într-o situație dată. 2) Dispozitiv cu ajutorul căruia o moară de vânt e întoarsă cu aripile în bataia vântului. [Sil. o-iș-] /<bulg. oište

oiște f. prăjină de care se înjugă vitele sau se înhamă caii. [Serb. OĬIȘTE].

óiște f. (sîrb. oje, oĭște; ojište, cîrligu pluguluĭ). Prăjină înfiptă înaintea trăsuriĭ și alăturea de care (la dreapta și la stînga) se înhamă caiĭ. A da cu oiștea’n gard (ca Ĭeremia), a nemeri prost, a greși ridícul într’o afacere. V. proțap.

oiște (desp. o-iș-) s. f., g.-d. art. oiștii; pl. oiști

oiște (o-iș-) s. f., g.-d. art. oiștii; pl. oiști

oiște s. f. (sil. o-iș-), g.-d. art. oiștii; pl. oiști

oiște, oiști.

oiște (oiști), s. f. – Bară de lemn fixată în crucea carului, care stă între cei doi cai sau boi. Sb., cr. ojište (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 226; Meyer 316; Conev 70), din sb., cr., slov., ceh. oje „oiște”, cf. bg. iušte, alb. ošte.

OSTE-, v. OSTEO-. □ ~algie (v. -algie), s. f., durere de oase; sin. osteodinie; ~odinie (v. -odinie), s. f., ostealgie*.

-OST „os, cartilaj”. ◊ gr. osteon „os” > fr. -oste, germ. -ost > rom. -ost.

OSTEO- „os, cartilaginos”. ◊ gr. osteon „os” > fr. ostéo-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. osteo-. □ ~artropatie (v. artro-, v. -patie), s. f., afecțiune a extremităților osoase ale unei articulații; ~artrotomie (v. artro-, v. -tomie), s. f., operație de rezecție a extremității articulare a unui os; ~blast (v. -blast), s. n., celulă osoasă tînără care produce oseina; sin. osteoplast; ~campsie (v. -campsie), s. f., curbare a oaselor; ~cit (v. -cit), s. n., celulă osoasă în stadiul matur; ~clast (v. -clast), s. n., 1. Tip de celulă osoasă. 2. Instrument chirurgical folosit la sfărîmarea unor oase; ~clazie (v. -clazie), s. f., 1. Intervenție chirurgicală care necesită sfărîmarea anumitor oase. 2. Proces de resorbție osoasă, datorită osteocitelor; ~condrodistrofie (v. condro-, v. dis-, v. -trofie), s. f., osteocondropatie*; ~condropatie (v. condro-, v. -patie), s. f., proces de necrozare a unei porțiuni dintr-o apofiză sau epifiză; sin. osteodistrofie; ~deză (v. -deză), s. f., suprimare chirurgicală a unei articulații calcaneo-cuboidiene cu fragment de transplant tibial; ~distrofie (v. dis-, v. -trofie), s. f., afecțiune osoasă caracterizată prin modificarea formei, mărimii, consistenței sau creșterii osului; ~fit (v. -fit), s. n., proliferare anormală de țesut osos în apropierea unei inflamații; ~fon (v. -fon), s. n., dispozitiv care transmite sunetele exterioare în urechea internă; ~gen (v. -gen₁), adj., care produce țesut osos; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de formare a țesutului osos; sin. osteogenie; ~genie (v. -genie₁), s. f., osteogeneză*; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere sistematică a oaselor; ~id (v. -id), adj., s. n., 1. adj., Asemănător osului. 2. s. n., Matrice hialină tînără a osului, în care se depozitează sărurile de calciu; ~lepis (v. -lepis), s. m., pește fosil cu solzi rombici groși; ~lit (v. -lit₁), s. n., os fosil petrificat; ~liză (v. -liză), s. f., 1. Proces de distrugere a țesutului osos. 2. Imagine radiografică de transparență osoasă centrală sau marginală, cu limite șterse sau nete; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în osteologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul sistemului osos; sin. scheletologie (1); ~malacie (v. -malacie), s. f., ramolire a scheletului; ~mielodisplazie (v. mielo-, v. dis-, v. -plazie), s. f., degenerare a țesutului hematopoietic din măduva oaselor; ~mieloscleroză (v. mielo-, v. -scleroză), s. f., boală malignă a măduvei osoase, în care activitatea hematopoietică este redusă pînă la dispariție; ~necroză (v. -necroză), s. f., moarte celulară a țesutului osos; ~patie (v. -patie), s. f., nume generic pentru bolile sistemului osos; ~plast (v. -plast), s. n., osteoblast*; ~plastie (v. -plastie), s. f., restabilire pe cale chirurgicală a unui os distrus; ~plazie (v. -plazie), s. f., neoformație osoasă netipică; ~poichilie (~poikilie) (v. -poichilie), s. f., maladie prezentînd la examenul radiologic al spongioasei numeroase zone bine delimitate de condensare osoasă; sin. boala oaselor pătate; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., maladie caracterizată prin condensarea țesutului osos; ~tom (v. -tom), s. n., instrument chirurgical utilizat la secționarea oaselor; ~tomie (v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a unui os; ~tomoclazie (v. tomo-, v. -clazie), s. f., operație chirurgicală de corectare a diformității unui os prin osteotomie parțială; ~trib (v. -trib), s. n., instrument chirurgical utilizat pentru zdrobirea oaselor; ~trop (v. -trop), adj., (despre substanțe) care se fixează electiv pe oase.

a da ca Ieremia cu oiștea-n gard expr. (pop.) a face / a spune ceva nepotrivit; a face o prostie.

a o nimeri (ca Ieremia) cu oiștea-n gard expr. a face o gafă.

OIȘTE s. (TEHN.) 1. proțap, (reg.) rudă, tânjală. (~ la car, la sanie.) 2. v. pârghie.

OIȘTE s. (TEHN.) 1. proțap, (reg.) rudă, tînjală. (~ la car, la sanie.) 2. cîrmă, drug, pîrghie, proțap. (~ la moara de vînt.)

OIȘTE¹ s. f. 1. Bară lungă de lemn fixată în crucea carului (căruței, trăsurii etc.) de-a dreapta și de-a stînga căreia se înhamă caii sau se înjugă boii. v proțap. Să facă tot lemnul nou de iznoavă și toate roatele nouă și oiștea mai scurt[ă] (a. 1802). iorga, s. d. xII, 144. Carăle ce cară mărfuri nu sînt cu patru roate, nici cu oiște la mijloc, unde să înhame doi cai. golescu, î. 98. Acei care au venit să ridice trăsura au rupt oiștea. millo, în pr. dram. 312. Din mesteacăn se face butuci de roți, oiști, carîmbi și alte lemne de trebuință, i. IOnescu, d. 437, cf. lm. Mihai căzuse de o parte și surugiul de alta, iar caii alergase înainte cu oiștea ruptă. conv. Lit. vii, 45. Două iepe... se sprijineau mai totdeauna de oiștea căruței. creangă, p. 106. De la București pînă la Ploiești se călătorea în birjă de Herasca cu coviltir și codirlă, cu patru cai în rînd, doi la oiște și doi la cetlău! caragiale, o. iv, 193, cf. șăineanu, BARCIANU, ALEXI, W., NICA, L. VAM. 177. Elevii cioplesc obezi și oiști. i. botez, b. i, 190. Căruțașii au răsucit oiștea în loc și-au întins biciul pe spinarea cailor. popa, v. 126. Mocanul nostru căruțaș își adusese caii de la apă și-i pusese în pripă la oiște. sadoveanu, o. xvi, 66. Paraschiv ieșise din grajd și se uita nepăsător la omul care apucase oiștea căruței. preda, m. 158. Mihai ședea pe oiște, abătut. contemp. 1953, nr. 344, 4/2. Falcelele... îmbucă tînjala de care trag boii, sau oiștea cu feliharțu. brebenel, gr. p., cf. alr i 829/116, 180, 780, a iii 5. Alba nainte, alba la roate, Oiștea goală de-o parte, creangă, p. 108. Judecata e ca o trăsură cu două oiști, cînd înainte, cînd înapoi o poți mina. zanne, p. v, 364. ◊ Expr. A (o) nimeri (sau a o potrivi, a da ca Irimia sau ca Ivan, ca neică Stan) cu oiștea-n gard = a spune sau a face o prostie mare. Ia seama, Ioane, să nu dai cu oiștea-n gard! murmură dînsul zîmbind zăpăcit. rebREANU, I. 110, cf. ZANNE, P. III, 164, VI, 166, 315, com. din țepeș vodă – cernavodă. ♦ Fig. Parte a constelației carul-mare, alcătuită din trei stele, așezate în prelungirea careului care închipuie un car. Luceafăru-i gata s-apuie, Iar carul spre creștet se suie Cu oiștea-n jos. coșbuc, p. ii, 7. Deasupra lor carul mare și-a plecat oiștea de aur în jos. anghel-iosif, c. l. 116. Carul mare își îndreptase oiștea în sus, spre albastrul nemărginit al bolții înstelate. mihale, o. 80. Oiștea carului mare atîrna spre pămînt cînd hotărîră să se culce. v. rom. mai1953, 98. 2. Parte componentă a morii de vînt cu ajutorul căreia aceasta se rotește pentru a o aduce cu aripile în poziție potrivită spre a fi acționate de vînt; proțap, cîrmă. Cf. damé, t. 162, pamfile, i. c. 189. 3. (Regional) „Prăjină pe care se întind straiele”. șez. iii, 87. – PI.: oiști. – Și: (regional) hoiște (păcală, m. r. 455, h ix 6, 37, 60, alr i 818/803, 808, 820, 825, 837, 840), oștie (alr ii 5650/682), oște (alr îi 5080/192) s. f. – Din bg. оище.