ORÂNDUIALĂ, orânduieli, s. f. 1. Rânduială, ordine; întocmire, organizare. ◊ Loc. adv. Cu orânduială = în mod organizat, cu rost. ◊ Loc. vb. A pune în (bună) orânduială sau a pune orânduială = a orândui. 2. (Înv.) Hotărâre, dispoziție, ordin; (concr.) act care conține o hotărâre. 3. Orânduire socială. [Pr.: -du-ia-] – Orândui + suf. -eală.

orânduială sf [At: M. COSTIN, ap. DLR / Pl: ~ieli și (înv) ~iele / E: orândui + -eală] (Înv) 1 Ordine. 2 Organizare. 3 (Îs) ~la de trei Regulă de trei simplă. 4 (Îla) Fără de ~ Neîntemeiat. 5 (Îla) Strămutat din ~ Neobișnuit. 6 (Îal) Exagerat. 7 (Îal) Cu ~ În mod organizat. 8 (Îla) Fără bună ~ La întâmplare. 9 (Îla) Peste ~ Neîncadrat într-o regulă, într-o măsură obișnuită. 10 (Îlav) Afară de ~ Din cale-afară. 11 (Îlv) A pune în (bună) ~ sau a pune ~ A orândui (1). 12 Loc ocupat într-o anumită succesiune Si: rând. 13 Poziție socială. 14 Rang. 15 (Îla) Din toată ~la De diferite categorii. 16 (Nob) Alai. 17 Hotărâre. 18 (Ccr) Act care conține o hotărâre. 19 Bir. 20 (Rar) Orânduire socială.

ORÂNDUIALĂ, orânduieli, s. f. 1. Rânduială, ordine, întocmire, organizare. ◊ Loc. adv. Cu orânduială = în mod organizat, cu rost. ◊ Loc. vb. A pune în (bună) orânduială sau a pune orânduială = a orândui. 2. (Înv.) Hotărâre, dispoziție, ordin; (concr.) act care conține o hotărâre. 3. Orânduire socială. [Pr.: -du-ia-] – Orândui + suf. -eală.

ORÎNDUIALĂ, orînduieli, s. f. 1. (Mai ales în construcție cu verbele «a face» și «a pune») Rînduială,. ordine, regulă, disciplină. Toate se petrec... prin Lume și prin viață cu orînduială. SADOVEANU, O. I 576. Încerc să pun orînduială între oamenii care se grămădesc unii într-alții. CAMIL PETRESCU, U. N. 261. Binevoiești a mai aștepta nițel... să-mi pui la orînduială lucrurile casăi. GORJAN, H. I 27. 2. Orînduire socială. Zdrobiți orînduiala cea crudă și. nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri și bogați! EMINESCU, O. I 60. 3. (Învechit) Hotărîre, ordin, dispoziție; (concretizat) act care conține o hotărîre. Văzînd că nu poți căpăta bani. în numărătoare, ia o orînduială la visterie. KOGĂLNICEANU, S. 203.

orândueală f. ordine, dispozițiune.

orînduĭálă f., pl. ĭelĭ (d. orînduĭesc). Acțiunea de a orîndui. Ordine, rînduĭală: în țara asta e mare orânduĭală.

orânduială s. f., g.-d. art. orânduielii; pl. orânduieli

orânduială s. f., g.-d. art. orânduielii; pl. orânduieli

orânduială s. f., g.-d. art. orânduielii; pl. orânduieli

ORÂNDUIALĂ s. 1. v. ordine. 2. v. întocmire.

ORÂNDUIALĂ s. v. bir, dare, demnitate, dispoziție, hotărâre, impozit, ordin, poruncă, poziție, rang, rând, treaptă.

Orânduială ≠ debandadă, dezordine

ORÎNDUIALĂ s. 1. ordine, organizare, regulă, rînduială, (înv.) tocmeală, tocmire. (O ~ desăvîrșită.) 2. întocmire, organizare, orînduire, rînduială, (înv.) așezămînt. (Noua ~ a lucrurilor.)

orînduială s. v. BIR. DARE. DEMNITATE. DISPOZIȚIE. HOTĂRÎRE. IMPOZIT. ORDIN. PORUNCĂ. POZIȚIE. RANG. RÎND. TREAPTĂ.