ORTOMAN, -Ă, ortomani, -e, adj. (Pop.; adesea substantivat) 1. (Despre ciobani) Bogat (în turme). 2. (Despre haiduci) Chipeș, viteaz, mândru; ortomănos. 3. (Despre cai) Care aleargă bine; sprinten, focos. [Var.: iortoman, -ă adj.] – Et. nec.

ortoman, ~ă [At: DDRF / V: (îrg) io~, roit~ / Pl: ~i, ~e / E: nct] (Pop) 1-2 a (D. ciobani) Bogat în turme. 3-4 sm, a (Haiduc) chipeș. 5-6 a, sm (Haiduc) viteaz. 7 a (D. cai) Care aleargă bine Si: focos, sprinten.

ORTOMAN, -Ă, ortomani, -e, adj. (Mai ales în poezia pop.; adesea substantivat) 1. (Despre ciobani) Bogat (în turme). 2. (Despre haiduci) Chipeș, viteaz, mândru; ortomănos. 3. (Despre cai) Care aleargă bine; sprinten, focos. [Var.: iortoman, -ă adj.] – Et. nec.

ORTOMAN, -Ă, ortomani, -e, adj. (Mai ales în baladele populare) 1. Chipeș, viteaz, mîndru. Că venea, măre, venea Voinic mîndru, ortoman, P-un cal ager dobrogean. TEODORESCU, P. P. 442. Ei se sfătuiră. Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan, Că-i mai ortoman, Ș-are oi mai multe. ALECSANDRI, P. P. I. 4 ◊ (Substantivat) Un viteaz de ortoman, Pe-un cal negru dobrogean. ALECSANDRI, P. P. 11. 2. (Despre cai) Care aleargă bine, sprinten, focos. (Atestat în forma iortoman) Îmi trecea un moldovean, P-un cal sur și iortoman. ȘEZ. XII 67. – Variantă: iortoman, -ă adj.

ORTOMAN ~ă (~i, ~e) înv. 1) (despre ciobani) Care posedă multe oi; cu multe turme de oi. 2) și substantival Care se impune prin aspectul exterior; cu aspect plăcut; prezentabil; arătos; impozant. 3) (despre cai) Care aleargă foarte repede; iute de picior. /Orig. nec.

ortoman a. și m. 1. bogat în turme (vorbind de ciobani): că-i mai ortoman și are oi mai multe POP.; 2. voinic, puternic (epitet dat haiducilor): un viteaz de ortoman pe un cal negru dobrogean POP. [Munt. iortoman, al cărui sens primitiv ciobănesc e «posesor de turme»: formațiune analogică (cf. hoțoman), din turc. YORT, avere, rut. IURT, turmă].

ortomán, V. ĭortoman.

iortoman, ~ă a vz ortoman

roitoman, ~ă a vz ortoman

iortoman m. (despre haiduci) voinic, viteaz, în cântecele oltene și muscelene: voinicu iortoman cu chimiru plin de bani POP. [Primitiv termen ciobănesc; v. ortoman].

ĭortomán, -că adj. și s. (cp. cu turc. ĭurtmak și ĭortmak, a alerga în trap, a hoĭnări, și -man ca’n gîrtoman, hoțoman). Vest P. P. Puternic, voĭnic (GrS. 1937, 247). – În Serbia ĭoltoman, în Arg. (Lung. 71) hartoman, în est ortoman. – Ca adj. -ănésc, de ĭortoman; ca adv. -ănéște. V. lotroman.

ortoman (pop.) adj. m., pl. ortomani; f. ortomană, pl. ortomane

ortoman (pop.) adj. m., pl. ortomani; f. ortomană, pl. ortomane

ortoman adj. m., pl. ortomani; f. sg. ortomană, pl. ortomane

ortoman (ortomană), adj. – 1. Bogat, de seamă, opulent. – 2. Viteaz, puternic. – Var. iortoman, hartoman. Origine necunoscută, dar probabil, expresivă, după cum o arată suf. -man, cf. gogoman, hoțoman etc. Ar putea fi doar var. lui lotroman „hoț”, caz în care ar avea semantismul lui hoț „viclean, șiret”. Ideea sau, în cazul lui, proveniența primei părți a cuvîntului nu a fost descoperită pînă acum. Totuși ipotezele abundă: cuvînt dacic (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 85) sau din zend. arethamant „drept” (Hasdeu, Istoria critică, I, 2, p. 261); din ort „ban” (Cihac, II, 230); din cuman. yurt „proprietate” (Șeineanu, I, 227; Loewe 75); din tc. yortman „a fugi” (Tiktin; Densusianu, GS, VI, 313-18); din otoman încrucișat cu ort (Philippide, II, 726); din lat. libertus, prin intermediul unei forme *iertoman (Giuglea, Dacor., V, 542-47). Nu are circulație, apare numai în poezii populare.

ORTOMAN adj. v. focos, iute, sprinten.

ortoman adj. v. FOCOS. IUTE. SPRINTEN.

iortoman, iortomani, s.m. (înv.; despre haiduci) voinic, viteaz.