ORTODONȚIE s. f. Parte a stomatologiei care se ocupă cu prevenirea și tratamentul pozițiilor defectuoase ale dinților. – Din fr. orthodontie.

ortodonție sfs [At: DN³ / E: fr orthodontie] Parte a stomatologiei care asigură așezarea în poziție normală a dinților pe arcadele dentare.

ORTODONȚIE s. f. Parte a stomatologiei care asigură așezarea în poziție normală a dinților pe arcadele dentare. – Din fr. orthodontie.

ORTODONȚIE s.f. (Med.) Metodă de tratament a anomaliilor dentomaxilare. [Gen. -iei. / < fr. orthodontie, cf. gr. orthos – drept, odous – dinte].

ORTODONȚIE s. f. metodă de tratament a anomaliilor dentomaxilare. (< fr. orthodontie)

ORT sm. 🪙 1 Un sfert dintr’un leu vechiu, adică 10 parale: un ban de alamă galben, iarăși la acea cetate năruită, am aflat, cît un ~ de mare (M.-COST.) ¶ 2 F Ⓟ A da ~ul popii, a muri (aluzie la paraua ce se pune în mîna mortului, ca să-și poată plăti trecerea prin vămile văzduhului): mîhnirea rozîndu-i inima și rărunchii, el își lepădă potcoavele și dete ~ul popii (ISP.); cîți, din lăcomie, ori din junghiu, ori din nimic, nu dați ~u popii (JIP.) [ung. < germ.].

ortodonție (desp. or-to-/ort-o-) s. f., art. ortodonția, g.-d. ortodonții, art. ortodonției

!ortodonție (or-to-/ort-o-) s. f., art. ortodonția, g.-d. ortodonții, art. ortodonției

ortodonție s. f. (sil. mf. ort-), art. ortodonția, g.-d. ortodonții, art. ortodonției

ORT-, v. ORTO-. □ ~iconoscop (v. icono-, v. -scop), s. n., tub de luat vederi, folosit în camerele de televiziune; ~odont (v. -odont), adj., care are dinți drepți; ~odontologie (v. odonto-, v. -logie₁), s. f., disciplină medicală care se ocupă cu studiul și cu tratamentul anomaliilor dentomaxilare; ~odonție (v. -odonție), s. f., metodă de tratament a anomaliilor dentomaxilare.