ORGANIZAȚIE, organizații, s. f. 1. Grup de persoane fizice, juridice sau de stat având o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu (în vederea realizării unui scop) și personalitate juridică (instituție, întreprindere). 2. Mod de organizare, orânduire, aranjare; rânduială, alcătuire. – Din germ. Organisation, fr. organisation, rus. organizațiĭa.

organizație sf [At: ST. INST. 28/7 / V: (iuz) ~iune, (înv) ~zăciune / S și: ~isa~ / Pl: ~ii / E: ger Organisation, fr organisation, rs организация] 1 Asociație de oameni cu concepții sau preocupări comune, uniți, conform unui regulament sau unui statut în vederea depunerii unei activități organizate. 2 Mod de organizare Si: (înv) orânduire. 3 Structură. 4 (Iuz; îs) ~ de bază Unitate organizatorică a fostelor P. C. R. și U. T. C. care cuprindea minimum trei membri.

ORGANIZAȚIE, organizații, s. f. 1. Asociație de oameni cu concepții sau preocupări comune, uniți conform unui regulament sau unui statut, în vederea depunerii unei activități organizate. ◊ Organizație de bază = (ieșit din uz) unitate organizatorică fundamentală a Partidului Comunist Român și a Uniunii Tineretului Comunist, care cuprindea cel puțin trei membri. 2. Mod de organizare, orânduire, aranjare; rânduială, alcătuire. – Din germ. Organisation, fr. organisation, rus. organizațiĭa.

ORGANIZAȚIE, organizații, s. f. 1. Asociație de oameni cu concepții sau preocupări comune, uniți conform unui regulament ori statut în vederea depunerii unei activități organizate. V. uniune. Uniunea Tineretului Comunist, condusă și îndrumată îndeaproape de partul, a fost singura organizație de tineret care – în condițiile celei mai crunte ilegalități și terori dezlănțuite de regimul burghezo-moșieresc... – a ținut sus steagul luptei revoluționare. REZ. HOT. I 71. ◊ Organizație de masă v. masă². Organizație de bază = (de obicei determinat prin P.M.R.) unitate organizatorică fundamentală a partidului cuprinzînd cel puțin trei membri. Temelia întregii, munci de partid o constituie organizațiile de bază. 2. Mod de organizare, orînduire; alcătuire. V. structură. Putea fi de folos la organizația măsurilor rezbelnice. GHICA, A. 152. Țara ia o organizație ostășească și o centralizare puternică, BĂLCESCU, O. II 14. Fiștecare nație are organizația sa; în ace organizație intră limbă, haine, tradiții istorice sau casnice. RUSSO, S. 15.

ORGANIZAȚIE s.f. 1. Asociație, instituție socială care reunește oameni cu preocupări și uneori cu concepții comune, constituită pe baza unui regulament, a unui statut etc. în vederea depunerii unei activități organizate și realizării unor scopuri comune. ◊ Organizație de bază = (ieșit din uz) unitate organizatorică fundamentală a Partidului Comunist Romîn sau a Uniunii Tineretului Comunist alcătuită din cel puțin trei membri. 2. Orînduire, organizare, ordine, rînduială. [Gen. -iei, var. organizațiune s.f. / cf. fr. organisation, rus. organizațiia, germ. Organisation].

ORGANIZAȚIE s. f. asociație de oameni cu concepții sau preocupări comune, pe baza unui regulament, a unui statut etc., în vederea depunerii unei activități organizate. ♦ ~ internațională (sau interstatală) = asociație cu caracter permanent, creată de state pe baza unui statut. (< germ. Organisation, fr. organisation, rus. organizațiia)

ORGANIZAȚIE ~i f. Grupare de oameni reuniți pe baza unui regulament sau a unui statut în vederea desfășurării unei activități în comun. ~ sindicală. [G.-D. organizației; Sil. -ți-e] /<germ. Organisation, fr. organisation

organizațiune sf vz organizație

organizăciune sf vz organizație

ORGANIZAȚIUNE s.f. v. organizație.

organizați(un)e f. 1. modul cum un corp e organizat și totalitatea părților ce-l constituesc; 2. mod de a fi al unui individ sub raportul fizic și moral: organizațiune delicată; 3. constituirea unui Stat, unui așezământ public sau particular.

*organizațiúne f. (fr. organisation). Acțiunea de a organiza și modu de a fi organizat: organizațiunea uneĭ țărĭ, uneĭ armate. Fig. Constituțiune morală saŭ intelectuală: a avea o admirabilă organizațiune muzicală. – Și -áție și -áre.

organizație (desp. -ți-e) s. f., art. organizația (desp. -ți-a), g.-d. art. organizației; pl. organizații, art. organizațiile (desp. -ți-i-)

organizație (-ți-e) s. f., art. organizația (-ți-a), g.-d. art. organizației; pl. organizații, art. organizațiile (-ți-i-)

organizație s. f. (sil. -ți-e), art. organizația (sil. -ți-a), g.-d. art. organizației; pl. organizații, art. organizațiile (sil. -ți-i-)

organizație

Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.)

ORGANIZAȚIE s. v. structură.

ORGANIZAȚIE s. alcătuire, compoziție, economie, organizare, structură, (rar) substanță, (fig.) urzeală. (Care este ~ lucrării?)

ORGANIZAȚIA AVIAȚIEI CIVILE INTERNAȚIONALE (O.A.C.I.; în engl.: Internațional Civil Aviation Organization – I.C.A.O.), agenție specializată în cadrul sistemului O.N.U., din 3 oct. 1947 cu sediul la Montréal (Canada), creată cu titlu provizoriu la 15 aug. 1945 (își începe activitatea la 4 apr. 1947), în scopul dezvoltării navigației aeriene internaționale, supravegherii transporturilor aeriene internaționale, pentru asigurarea bunei desfășurări a securității zborurilor, dezvoltarea rutelor de navigație aeriană și aeroporturilor. O.A.C.I. are 187 membri (2002), printre care și România (din 1965).

ORGANIZAȚIA COMUNĂ AFRICANĂ ȘI MAURITIANĂ (O.C.A.M.; în fr.: Organisation Commune Africaine et Mauricienne – O.C.A.M.), organizație guvernamentală regională, cu sediul la Bangui (Rep. Centrafricană), creată în 12 febr. 1965, în scopul întăririi cooperării și solidarității africane, accelerării dezvoltării lor economice, sociale și culturale și facilitării consultărilor reciproce în domeniul politicii externe. Între 1965 și 1971 s-a numit Organizația Comună Africană și Malgașă, iar între 1971 și 1974, Organizația Comună Africană, Malgașă și Mauritană. A funcționat până în 1985. Din O.C.A.M. au făcut parte: Benin, Republica Centrafricană, Côte d’Ivoire, Mauritius, Niger, Rwanda, Senegal, Seychelles, Togo și Burkina Faso.

ORGANIZAȚIA CONFERINȚEI ISLAMICE (O.C.I; în engl.: Organization of the Islamic Conference – O.I.C.), organizație guvernamentală regională, cu sediul la Jeddah (Arabia Saudită), creată în 1969 (își începe activitatea în 1971), cu scopul promovării solidarității islamice a țărilor membre, a cooperării dintre statele membre în domeniile economic, social, cultural și științific, eliminării segregației, discriminării rasiale și a oricărei forme de colonialism, asigurării măsurilor necesare pentru pace și securitate internațională, a consolidării luptei tuturor musulmanilor pentru apărarea demnității, independenței și drepturilor naționale, a creării unui climat potrivit pentru cooperare și înțelegere între țările membre și alte țări, a protecției locurilor sfinte ale Islamului și promovării cauzei palestiniene. Are 57 de state membre suverane care au populație islamică din Africa, Asia, Europa și America, două state au statut de observator, iar Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.) este membru cu drepturi depline. Principalele sale organe sunt: Conferința șefilor de state (care se reunește la fiecare 3 ani), Conferința Miniștrilor Afacerilor Externe (care se reunește în fiecare an) și Secretariatul general. În cadrul organizației funcționează Banca de Dezvoltare Islamică, Agenția de Știri Internațională și Fondul de Solidaritate Islamic.

ORGANIZAȚIA DE SOLIDARITATE A POPOARELOR AFRO-ASIATICE (în engl.: Afro-Asian People’s Solidarity – A.A.P.S.O.), organizație internațională neguvernamentală, cu sediul la Cairo (Egipt), creată în 1957, ca un for de legătură între popoarele Africii și Asiei, în scopul asigurării dezvoltării lor economice, sociale și culturale și coordonării luptei împotriva imperialismului, colonialismului, neocolonialismului și rasismului. La activitățile ei iau parte comitete naționale sau organizații naționale din 75 de țări (1984).

ORGANIZAȚIA DE SOLIDARITATE A POPOARELOR DIN ASIA, AFRICA ȘI AMERICA LATINĂ (în sp.: Organización de Solidaridad de los Pueblos de Africa, Asia y América Latina – O.S.P.A.A.A.L.), organizație internațională neguvernamentală, cu sediul la Havana (Cuba), creată în 1966, în scopul unirii, coordonării și încurajării mișcărilor de eliberare națională din cele trei continente și înlăturării oricăror forme de discriminare rasială. La activitățile ei iau parte organizații naționale din 80 de țări (1984).

ORGANIZAȚIA INTERNAȚIONALĂ A MUNCII (O.I.M.; în engl.: Internațional Labour Organization – I.L.O.), agenție specializată în cadrul sistemului O.N.U. (din 1946), cu sediul la Geneva (Elveția), creată în 1919, în scopul ridicării nivelului de trai și de muncă pe plan internațional și al îmbunătățirii condițiilor de muncă. O.I.M. are 175 de membri (2002). România a fost membru în perioada 1919-1940 și a revenit în organizație în 1956. În 1969 O.I.M. primește Premiul Nobel pentru Pace.

ORGANIZAȚIA INTERNAȚIONALĂ A ZIARIȘTILOR (O.I.Z.; în fr.: Organization Internationale des Journalistes – O.I.J.), organizație internațională neguvernamentală, continuatoare a Federației Internaționale a Ziariștilor, fondată la Paris, în 1926, cu actuale denumire din 1946, când e aprobat un nou statut. Sediul actual: Praga (Cehia). A fost creată în scopul apărării libertății presei și a ziariștilor. Are membri colectivi și individuali în 110 țări (1984), între care și România.

ORGANIZAȚIA INTERNAȚIONALĂ PENTRU MIGRARE (O.I.M.; în engl.: Internațional Organisation for Migration – I.O.M.), organizație umanitară, nonpolitică, cu sediul la Geneva (Elveția), fondată în 1951, în scopul acordării de asistență guvernelor țărilor membre în rezolvarea problemelor legate de migrare, încurajării dezvoltării sociale și economice prin migrare, asigurării bunăstării migranților și respectarea demnității lor umane. Are 60 de state membre, iar alte 50 au statut de observator.

ORGANIZAȚIA MARITIMĂ INTERNAȚIONALĂ (O.M.I.; în engl.: International Maritime Organization – I.M.O.), agenție specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Londra (Marea Britanie), creată în 1948 (își începe activitatea în ian. 1959) în scopul facilitării cooperării în domeniul navigației maritime internaționale, asigurării securității maritime, prevenirii poluării mărilor și oceanelor și al elaborării convențiilor internaționale privind navigația maritimă. Până la 22 mai 1982 s-a numit Organizația Interguvernamentală Consultativă pentru Navigație Maritimă (în engl.: Intergovernmental Consultative Organization – I.M.C.O.). O.M.I. are 158 membri (2002), printre care și România (din 20 mart. 1965).

ORGANIZAȚIA METEOROLOGICĂ MONDIALĂ (O.M.M.; în engl.: World Meteorological Organization – W.M.O.). Creată în 1873 ca organizație neguvernamentală; agenție specializată guvernamentală (din 1951) în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Geneva (Elveția), creată în 1947 (își începe activitatea în 1951), în scopul stabilirii unei colaborări pe baze mondiale în domeniul operațiilor și serviciilor meteorologice, difuzării de informații meteorologice, încurajării cercetărilor științifice și aplicării meteorologiei în diverse domenii. O.M.M. are 185 membri (2002), printre care și România (din 1947).

ORGANIZAȚIA MONDIALĂ A COMERȚULUI (O.M.C. – în engl.: World Trade Organisation – W.T.O.), organizație interguvernamentală, cu sediul la Geneva (Elveția), creată la 1 ian. 1995 ca succesoare a G.A.T.T. (Acordul General pentru Tarife și Comerț), în scopul constituirii unui forum pentru negocieri comerciale multilaterale, revizuirii politicilor comerciale naționale, extinderii colaborării cu alte instituții internaționale (în special cu F.M.I. și Banca Mondială) pentru a realiza o mai mare coerență în politica economică globală, promovării liberalizării schimburilor comerciale. Deși nu este o organizație specializată a O.N.U., are de fapt strânse raporturi cu aceasta.

ORGANIZAȚIA MONDIALĂ A SĂNĂTĂȚII (O.M.S.; în engl.: World Health Organization – W.H.O.), agenție specializată guvernamentală (din 15 nov. 1947) în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Geneva (Elveția), creată la 22 iul. 1946 (își începe activitatea la 21 iul. 1948), în scopul coordonării activităților internaționale cu caracter sanitar, al cercetărilor farmaceutice, organizării schimbului de informații în domeniul sănătății, asigurării asistenței tehnice pentru țările în curs de dezvoltare și eradicarea bolilor epidemice și endemice. O.M.S. are 191 membri (2002), printre care și România (din 8 iun. 1948).

ORGANIZAȚIA MONDIALĂ DE TURISM (O.M.T.; în engl.: World Tourism Organisation – W.T.O.), organizație internațională interguvernamentală, creată în 1974, cu sediul la Madrid (Spania), în scopul coordonării activității organizațiilor naționale de turism, îmbunătățirii călătoriilor turistice în și între statele membre. Are 139 de state și teritorii autonome (2001) și peste 350 membri afiliați ce reprezintă guverne locale, asociații și companii private din turism, inclusiv aeriene, grupuri hoteliere și turoperatori.

ORGANIZAȚIA MONDIALĂ PENTRU PROTECȚIA PROPRIETĂȚII INTELECTUALE (O.M.P.I.; în engl.: World Intellectual Property Organization – W.I.P.O.), agenție specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Geneva (Elveția), creată în 1967 (își începe activitatea în 1970), în scopul facilitării cooperării statelor pentru punerea în aplicare a acordurilor internaționale în vigoare privind proprietatea intelectuală. Practic, reunește Uniunea internațională pentru Protecția Proprietății Industriale (creată în 1883 prin Convenția de la Paris) și Uniunea Internațională pentru Protecția Operelor Literare și Artistice (creată în 1886 prin Convenția de la Berna). O.M.P.I. are 177 țări membre (2002), printre care și România (din 1968).

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.), organizație internațională guvernamentală cu sediul în United Nations Plaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizație cu vocație universală, creată în scopul menținerii păcii și securității internaționale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, social, cultural și umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declarația interaliată” în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte națiuni libere, atît în timp de război, cît și în timp de pace”. A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941, președintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt și primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internațională în scopul menținerii păcii și securității. Documentul semnat la bordul navei „Prince of Walles”, este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizației a fost folosit prima dată, la sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanții a 26 de state care luptau contra Axei și care și-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o declarație semnată la Conferința de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei au preconizat crearea unei organizații internaționale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii și U.R.S.S. la Conferința de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferințe ținute la hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) cînd, reprezentații U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii și funcționării acestei organizații mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au declarat voința de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru salvgardarea păcii și securității”. La 25 apr. 1945 reprezentanții a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Aceasta definește scopurile și principiile Organizației, structura, organele principale și funcțiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și a majorității celorlalți semnatari (24 oct. 1945, nașterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sUnt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hall din Westminter (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluție consacrată în principal utilizării pașnice a energiei atomice și eliminării armelor atomice și a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar pe 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Națiunilor Unite”. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York. În istoria sa de aproape șase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfășurat în condiții nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reușit în mare măsură să răspundă speranțelor pe care omenirea le pusese în Organizație. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicția armelor de distrugere în masă și neproliferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internațional, mediul, drepturile omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistițiului, prima misiune de observare a Națiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și țările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10 dec. 1948). În absența reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud și să respingă invazia Nordului. O convenție de armistițiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. și Comandamentul China-Coreea de Nord. În 1954, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervențiile sale în favoarea refugiaților europeni. Adunarea Generală își ține prima sa sesiune extraordinară de urgență (1 nov. 1956) pentru a face față crizei Canalului Suez și creează (5 nov.) prima forță de menținere a păcii a O.N.U. – Forța de Urgență a Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjöld moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamemtelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forțe de menținere a păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile”, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluția 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și cere statelor membre să-l ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. „Anul internațional al femeii”, marcat de prima conferință O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenției asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural și civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state și două entități (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). În dec. 1984 secretarul general Javier Pérez de Cuéllar creează Biroul de operații de urgență în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferința de încheiere a Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care reunește mii de participanți. În sept. 1987 eforturile desfășurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montréal, primul acord mondial de protecție a mediului. În 1988 Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau în desfășurare un număr de 7). În apr. 1989, Grupul de Asistență O.N.U. pentru perioada de tranziție (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud și pentru a furniza asistență în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfășura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Națiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M II). Guvernul din El Salvador și Frontul de Eliberare Națională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului și un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ține prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul șefilor de stat și de guvern. În iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 șefi de stat și guvern și alți conducători (Conferința, cea mai mare din istorie, adoptă „Acțiunea 21” – plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace” (17 iun. 1992), plan de diplomație preventivă, de restabilire și menținere a păcii. La 27 apr. 1993 este declarată independența Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 99,5 la sută din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. și al Organizației Unității Africane, azi Uniunea Africană). În mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizată de O.N.U., au drept consecință elaborarea unei noi Constituții și instalarea unui guvern democratic, marcînd încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferința Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internațional al populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare”, plan de acțiune al cărui scop este de a ameliora condiția umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2.527 observatori ai Misiunii de Observare a Națiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârșitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor și altor restricții impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud își reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absență. La 13 sept. 1994 Conferința Internațională a O.N.U. asupra populației și dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acțiune. În oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multipartite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2.300 observatori internaționali. În același an, este adoptat un program de activitate, însoțit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Națiunilor Unite... aliate pentru o lume mai bună”. Se reunește la Copenhaga (mart. 1995) Conferința mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a reînnnoi angajamentul de a combate sărăcia, șomajul și excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferință de celebrare a celei de a-50-a aniversări de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea șefilor de stat și guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor în materie de dezarmare și de neproliferare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al țărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 ian. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care și România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept președinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizației când un reprezentant al țărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuși statutul de observator permanent). În anul 2002 au fost admiși ca membri Elveția (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) și Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. 1. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanții tuturor țărilor membre (maximum 5 din fiecare țară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competența organizației. Rezoluțiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum și pentru celelalte organe sau instituții din sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se întrunește în sesiuni ordinare anuale, dar și în sesiuni extraordinare sau de urgență, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu majoritate de două treimi în fiecare ședință plenară sau în Comisii. Adunarea Generală își stabilește propriile reguli de procedură și își alege un președinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenți (R.P. China, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, și 10 nepermanenți, aleși de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiției geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenți). Rezoluțiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru și la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizației. III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internațională în domeniile economic și social. Este alcătuit din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiției geografice echitabile (18 sunt aleși în fiecare an). Rezoluțiile sale au caracter de recomandări. Se întrunește anual, principala sa funcție fiind de a stabili direcțiile de acțiune și de a coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are comisii regionale și pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a declarat independența (1 oct. 1994), iar altele s-au unificat cu statele vecine, C.T. și-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situație deosebită. V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizației, are sediul la Haga (Olanda) și cuprinde 15 judecători independenți, fiecare de altă naționalitate, aleși cu titlu personal (sau realeși), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Statul Curții este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicția sa intr-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ și executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. și are delicata funcție de mediere. Au ocupat această funcție: Trygve Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim – Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și Ban Ki-Moon – Coreea de Sud (din 2007). În vederea desfășurării activității în bune condițiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și C.E.S. au înființat numeroase organe subsidiare: Comisii Regionale O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcționează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: – Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe – E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția). Studiază problemele economice, tehnologice, și de mediu și face recomandări privind soluționarea acestora. Membri: statele europene, precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel și S.U.A. – Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific – E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia și Orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și Pacific. Acordă asistență tehnică, servicii de consultanță pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire și informare. Membri: statele din Asia și Pacific, precum și Franța, Marea Britanie, Rusia și S.U.A. – Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naționale și regionale și acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistență tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor și cooperare cu organizații naționale, regionale și internaționale. Membri: statele din America de Sud și zona Caraibelor, precum și Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania și S.U.A. – Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa – E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activitățile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice și sociale, creșterea cooperării dintre țările membre și dintre Africa și alte părți ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. – Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia – E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic și Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii și măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic și social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE PENTRU ALIMENTAȚIE ȘI AGRICULTURĂ (F.A.O.; în engl.: Food and Agricultural Organization – F.A.O.), agenție internațională guvernamentală (din 1946) în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Roma (Italia), creată la 16 oct. 1945, având ca obiectiv lupta contra foametei și sărăciei, ameliorarea alimentației și a securității alimentare și accesul tuturor țărilor la o alimentație adecvată unei vieți active și sănătoase. Promovează dezvoltarea rurală și agricultura durabilă prin strategia de îmbunătățire pe termen lung a producției agricole și a securității alimentației, ameliorarea distribuției și comerțului cu produse agricole, permițând astfel conservarea și gestionarea resurselor naturale, creșterea nivelului de viață a populației mondiale și a celei rurale în special. F.A.O. are 181 membri (2002), printre care și România (din 9 nov. 1961).

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE PENTRU DEZVOLTARE INDUSTRIALĂ (O.N.U.D.I.; în engl. United Nations Industrial Development Organization – U.N.I.D.O.), agenție specializată guvernamentală (din 1984) în cadrul O.N.U., cu sediul la Viena (Austria), creată la 17 dec. 1966 (își începe activitatea în 1967), în scopul promovării și accelerării procesului de industrializare în țările în curs de dezvoltare, facilitării transferului de tehnologie și a investițiilor și al coordonării tuturor activităților în acest domeniu desfășurate de alte organisme ale Națiunilor Unite. Până în 1984 a funcționat ca organ permanent, specializat, al Adunării Generale a O.N.U. O.N.U.D.I. are 169 membri (2002), printre care și România (din 1 ian. 1967).

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT, ȘTIINȚĂ ȘI CULTURĂ (în engl.: United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization – U.N.E.S.C.O.), agenție specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Paris (Franța), creată în nov. 1945 în urma Conferinței de la Londra (își începe activitatea la 4 nov. 1946), în scopul intensificării colaborării între națiuni în domeniul educației, științei, culturii și comunicării, în spiritul respectului universal pentru dreptate și în dominația legii, pentru drepturile omului și libertățile fundamentale, indiferent de rasă, sex, limbă sau religie. Promovează cooperarea intelectuală internațională, realizează asistența operațională și stimulează schimburile internaționale și cunoașterea reciprocă în domeniile educației, științei și culturii. U.N.E.S.C.O. are 188 de state membre (2002), între care și România (din 12 iul. 1955).

ORGANIZAȚIA PENTRU COOPERARE ȘI DEZVOLTARE ECONOMICĂ (O.C.D.E. în engl.: Organization for Economic Cooperation and Development – O.E.C.D.; în fr.: Organisation de Cooperation et de Développement Economique – O.C.D.E.), organizație internațională guvernamentală, cu sediul la Paris (Franța), creată la 30 sept. 1961, ca succesoare a Organizației Europene pentru Cooperare Economică înființată în 1948. Reprezintă un forum pentru discutarea și coordonarea activităților sociale și economice ale țărilor membre, propunându-și să favorizeze expansiunea lor economică și dezvoltarea pe baze multilaterale a comerțului mondial. Are 30 de membri (2001): Australia, Austria, Belgia, Canada, Cehia, Rep. Coreea, Danemarca, Elveția, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Japonia, Luxemburg, Marea Britanie, Mexic, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Spania, S.U.A., Suedia, Turcia, Ungaria. În domeniul energiei (convenționale și nucleare) cea mai mare parte a activității organizației se desfășoară în cadrul a două agenții create de Consiliul O.C.D.E. în acest scop: – Agenția Internațională pentru Energie (în engl.: International Energy Agency – I.E.A.), cu sediul la Paris (Franța), creată în 1974, în scopul cooperării în problemele privind energia. Are 26 de membri (ai O.C.D.E., cu excepția Rep. Coreea, Mexicului, Poloniei și Ungariei). – Agenția O.C.D.E. pentru Energie Nucleară (O.E.C.D.; în engl.: Nuclear Energy Agency – N.E.A.), cu sediul la Seine, Saint-Germain (Franța), creată în 1958, în scopul promovării folosirii energiei nucleare în scopuri pașnice. Are 28 membri (ai O.C.D.E., cu excepția Noii Zeelande și Poloniei). Principalul organ este Consiliul Ministerial (în care sunt reprezentate toate țările membre), asistat de un Comitet Executiv (14 membri) și de un Secretariat general. Marea parte a activității sale se desfășoară în grupuri de lucru și în peste 200 de comitete specializate.

ORGANIZAȚIA PENTRU ELIBERAREA PALESTINEI (O.E.P.), organizație creată în 1964 în Ierusalimul de Est, de către reprezentanți ai poporului palestinian, ai unor organizații profesionale și populare și ai unor mișcări ale rezistenței palestiniene. Organul său suprem este Consiliul Național Palestinian (C.N.P.), de fapt parlamentul poporului palestinian, compus din 530 membri, din care 180 din teritoriile arabe ocupate de Israel. Între sesiunile acestuia orientările generale sunt adoptate de Consiliul Central al O.E.P. Întreaga activitate a organizației este condusă de Consiliul Executiv format din 15 membri, printre care și reprezentați a 6 organizații ale rezistenței palestiniene. Președinte al Comitetului Executiv este, din 1969, Yasser Arafat.

ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA (O.S.C.E.; în engl.: Organization for Security and Cooperation in Europe – O.S.C.E.), organizație creată în 1972 sub numele de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (C.S.C.E.), ca forum multilateral pentru dialog și negocieri. Numele actual a fost adoptat la 5 dec. 1994 la Conferința la nivel înalt, pentru a sublinia caracterul permanent al organismului. La 1 aug. 1975 a fost semnat Actul Final de la Helsinki, care stabilește principiile de securitate în Europa, inclusiv angajamentul statelor de a se abține de la acte de agresiune, respectul inviolabilității frontierelor, neamestecului în treburile interne și drepturile omului. Propune dezvoltarea cooperării în domeniile economic, științific și tehnologic, cooperarea în domeniul umanitar și în alte domenii, inclusiv promovarea schimburilor culturale, hotărârea de a continua procesul de consultare și cooperare între țările membre. Domeniile de competență s-au extins prin Carta de la Paris a unei noi Europe (1990), care a transformat C.S.C.E. dintr-un forum ad-hoc într-o organizație cu instituții permanente. Are ca membri 55 de state din Europa (inclusiv Vaticanul și Serbia-Muntenegru, ultima suspendată în 1992 în urma conflictului din Bosnia și Herțegovina), la care se adaugă Canada, S.U.A. și opt republici asiatice ex-sovietice. Secretariatul organizației are sediul la Viena (Austria).

ORGANIZAȚIA STATELOR AMERICANE (O.S.A.; în engl.: Organization of American States – O.S.A.; în sp.: Organización de los Estados Americanos – O.E.A.), organizație guvernamentală regională, cu sediul la Washington (S.U.A.), creată în 1948 prin Carta de la Bogotá (în vigoare din 1951, modificată în 1965 și 1985), în scopul promovării păcii, securității și bunei înțelegeri între țările membre din cele două continente, întăririi colaborării și protejării independenței lor, dezvoltării lor economice, sociale și culturale și favorizării integrării lor economice. O.S.A. continuă activitatea Uniunii internaționale a Republicilor Americane (1890-1923) și a Uniunii Republicilor Continentului American (1923-1948). Are 35 membri (2001) – toate statele din cele două Americi (inclusiv Cuba, suspendată în 1962) și observatori din 35 de state de pe toate continentele, inclusiv Uniunea Europeană (dintre care 15 state au statut de observatori permanenți). Principalele organe ale O.S.A. sunt: Adunarea Generală (care se reunește anual), Consiliul Permanent (cuprinzând câte un reprezentant al fiecărui stat membru), Secretariatul, numeroase consilii (Consiliul Interamerican Economic și Social; Consiliul Interamerican pentru Educație, Știință și Cultură ș.a.), Consfătuirea Consultativă a Miniștrilor Relațiilor Externe, șase organizații, cinci comisii specializate etc.

ORGANIZAȚIA STATELOR ARABE EXPORTATOARE DE PETROL (O.S.A.E.P.; în engl.: Organization of Arab Petroleum Exporting Countries – O.A.P.E.C.), organizație regională, cu sediul la Kuwait, creată în 1968, în scopul protejării intereselor țărilor membre și stabilirii căilor și mijloacelor pentru dezvoltarea cooperării lor în domeniul petrolului. Are 10 state membre: Algeria, Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iraq, Kuwait, Libia, Qatar, Siria.

ORGANIZAȚIA TRATATULUI ASIEI DE SUD-EST (S.E.A.T.O.; în engl.: South Est Asia Treaty Orgnization – S.E.A.T.O.), organizație guvernamentală regională (bloc politico-militar), creată la Manila (Filipine), la 8 sept. 1954, în scopul dezvoltării capacității de apărare individuală și colectivă a statelor membre. A avut 8 state membre: Australia, Filipine, Franța, Marea Britanie, Noua Zeelandă, Pakistan (până în 1972), S.U.A. și Thailanda. Organizația s-a autodizolvat în 1975.

ORGANIZAȚIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD (O.T.A.N.; în engl.: North Atlantic Treaty Organization – N.A.T.O.), organizație guvernamentală regională (bloc politico-militar), creată în baza tratatului semnat la Washington la 4 apr. 1949 (așa-numitul Pact al Atlanticului), cu sediu la Bruxelles – Belgia (până în 1967, la Paris), în scopul asigurării securității comune a statelor membre prin cooperare și consultare în domeniile politic, militar și economic, precum și în domeniul social-științific și în alte sectoare. Are 19 membre (2003): Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, S.U.A. (membri fondatori), Grecia, Turcia (din 1952), R.F. Germania (din 1955), Spania (din 1982), Cehia, Polonia, Ungaria (din 12 martie 1999). Reuniunea de la Praga (21 nov. 2002) a hotărât să se lanseze invitații de aderare în 2004 unui grup de țări (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia). Noii membri vor căpăta statut de membru deplin în 2004 după ce parlamentele celor 19 state vor ratifica această hotărâre. Organul suprem al N.A.T.O. este Consiliul Atlanticului, care reunește reprezentanții statelor membre și decide în unanimitate, asupra problemelor administrative și financiare. Consiliul, cu sediu la Bruxelles, este asistat de numeroase Comitete și Grupuri de de lucru (constituite pentru examinarea problemelor interne sau a celor particulare) și de Secretariatul internațional. Alături de aceste organisme cu caracter civil sunt cele militare: Comitetul Militar condus de un Președinte permanent ales la nivelul Șefilor Marilor State Majore (pentru o perioadă de 2 ani), Comitetul de Planificare a Apărării, patru Comandamente Regionale și 14 Agenții subordonate Comitetului Militar. Din 1994 N.A.T.O. s-a deschis către țările din Europa Centrală și de Est prin Parteneriatul pentru Pace, care prevede participarea la manevre comune și la schimbul de informații militare, dar fără implicare în asigurarea securității și apărării reciproce. La el au aderat toate țările Europei Centrale și de Est și numeroase republici ex-sovietice, între care și Federația Rusă. La 28 mai 2002, prin Declarația de la Roma, a fost creat „Consiliul celor 20”, format din cele 19 țări membre plus Federația Rusă, abilitat să ia decizii prin consens asupra: luptei împotriva terorismului, gestionarea crizelor, neproliferării armelor de distrugere în masă, controlului armamentelor, apărării contra rachetelor de luptă, operațiunilor de salvare pe mare, cooperării militare, planurilor pentru urgențe civile, provocărilor și amenințărilor de toate tipurile ș.a. Secretar general: Sir George Robertson (Marea Britanie), de la 4 aug. 1999. Succesorul său (din 4 ian. 2004) este fostul ministru de Externe olandez Jaap de Hoop Scheffer.

ORGANIZAȚIA TRATATULUI CENTRAL (C.E.N.T.O.; în engl.: Central Treaty Organization – C.E.N.T.O.), organizație guvernamentală regională (bloc politico-militar), creată la 24 febr. 1955, cu sediul la Ankara (Turcia), în scopul apărării comune și dezvoltării economice a statelor membre. Până în 1959 s-a numit Organizația Tratatului Orientului Apropiat inițial ca un tratat bilateral între Turcia și Iraq, la care au aderat în același an Marea Britanie (4. apr.), Pakistan (23 sept.) și Iran (3 nov.). Organizația s-a autodizolvat în 1979.

ORGANIZAȚIA TRATATULUI DE LA VARȘOVIA (Pactul de la Varșovia), organizație guvernamentală regională cu sediul la Varșovia (Polonia), creată la 14 mai 1955 prin Tratatul de Prietenie, Colaborare și Asistență Mutuală de la Varșovia, în scopul asigurării securității statelor membre și a păcii în Europa. Membri: opt țări socialiste – Albania (s-a retras din organizație în 1968), Bulgaria, Cehoslovacia, R.D. Germană, Polonia, România, Ungaria și U.R.S.S. S-a autodizolvat în 1991.

ORGANIZAȚIA ȚĂRILOR EXPORTATOARE DE PETROL (O.P.E.C.; în engl.: Organization of the Petroleum Exporting Countries), organizație internațională guvernamentală, cu sediu la Viena (Austria), creată în 1960, în scopul unificării și coordonării politicilor și strategiilor țărilor membre în domeniul comerțului internațional cu petrol și apărarea intereselor lor în general. Are 11 state membre: Algeria, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Indonezia, Iraq, Iran, Kuwait, Libia, Nigeria, Qatar și Venezuela. În cadrul organizației funcționează Fondul O.P.E.C.pentru Dezvoltare Internațională (în engl.: Fund for International Development), cu sediu la Viena (Austria), creat în 1976 și având ca membri statele O.P.E.C.

ORGANIZAȚIA UNITĂȚII AFRICANE (O.U.A.; în engl.: Organization of African Unity – O.A.U.), organizație guvernamentală regională, cu sediul la Addis Abeba (Ethiopia), creată la Conferința din mai 1963 de către 32 națiuni africane (atunci independente), în scopul promovării unității și solidarității statelor africane, colaborării politice și economice a statelor membre, intensificarea și coordonarea eforturilor pentru îmbunătățirea standardului de viață în Africa, al apărării suveranității, integrității teritoriale și independenței statelor africane, desființării oricăror forme de colonialism pe continentul african, al promovării cooperării internaționale conform Cartei O.N.U. Are 53 de state membre (toate statele africane cu excepția Marocului, care a părăsit organizația în 1984 în semn de protest pentru admiterea ca membru al Saharei Occidentale). Principalele organe ale O.U.A. sunt: Conferința Șefilor de stat și guvern (care se reunește anual într-o țară membră), Consiliul Miniștrilor de Externe, Comisia de Arbitraj, Comitetul de Coordonare pentru Eliberarea Africii, comitete și comisii specializate și Secretariatul permanent cu sediul la Addis Abeba. La 11 iul. 2001 O.U.A. s-a dizolvat și în iul. 2002 a fost înlocuită de Uniunea Africană.