orchestra vt [At: ȘĂINEANU / Pzi: ~rez / E: fr orchestrer] 1 A aranja o bucată muzicală pentru a putea fi executată de orchestră. 2 (Fig) A coordona.

ORCHESTRA, orchestrez, vb. I. Tranz. A aranja o bucată muzicală pentru a putea fi executată de orchestră.

ORCHESTRA vb. I. tr. A scrie fiecare dintre părțile pentru instrumente ale unei compoziții muzicale. [Var. orhestra vb. I. / cf. fr. orchestrer, it. orchestrare].

ORCHESTRA vb. tr. 1. a aranja o compoziție muzicală pentru orchestră. 2. a organiza o campanie, o mișcare revendicativă. (< fr. orchestrer)

A ORCHESTRA ~ez tranz. (piese muzicale) A aranja pentru a fi interpretat de orchestră; a instrumenta. /<fr. orchestrer

orchestrà v. a dispune pentru orchestră o compozițiune muzicală.

OM-ORCHESTRĂ, oameni-orchestră, s. m. 1. Muzicant ambulant care cântă simultan la mai multe instrumente. 2. Fig. Persoană care are mai multe competențe. – Din fr. homme-orchestre.

ORCHESTRĂ, orchestre, s. f. 1. Colectiv de instrumentiști care execută împreună compoziții muzicale. ♦ Ansamblul instrumentelor muzicale la care cântă membrii acestui colectiv. 2. Parte a unei săli de spectacol destinată orchestranților, situată între scenă și sală, sub nivelul parterului. ◊ Fotoliu de orchestră = loc în primele rânduri într-o sală de concert sau, p. ext., în orice sală de spectacol. 3. Spațiu circular în arhitectura teatrelor antice, situat între avanscenă și gradene. [Var.: orhestră s. f., (înv.) orchestru s. n.] – Din fr. orchestre, germ. Orchester, it. orchestra, rus. orkestr.

orchestră sf [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 96 / V: (asr) orchestru sn, orh~, orhestru sn / Pl: ~re / E: fr orchestre, ger Orchester, it orchestra, rs оркестр] 1 Ansamblu de interpreți care execută, la diverse instrumente, compoziții muzicale. 2 (Șîs Fosa ~rei) Parte a unui teatru, situată între scenă și primele scaune, de obicei sub nivelul parterului, destinată orchestranților. 3 (Îs) Fotoliu de ~ Loc în primele rânduri, din apropierea orchestrei, într-o sală de concert. 4 (Pex; îas) Loc în primele rânduri în orice sală de specacol.

orchestru sn vz orchestră

orhestră sf vz orchestră

orhestru sn vz orchestră

ORCHESTRĂ, orchestre, s. f. 1. Colectiv de instrumentiști care execută împreună compoziții muzicale la diverse instrumente. ♦ Ansamblul instrumentelor muzicale la care cântă membrii acestui colectiv. 2. Parte a unei săli de spectacol destinată orchestranților, situată între scenă și sală, sub nivelul parterului. ◊ Fotoliu de orchestră = loc în primele rânduri într-o sală de concert sau, p. ext., în orice sală de spectacol. 3. Spațiu circular în arhitectura teatrelor antice, situat între avanscenă și gradenuri. [Var.: orhestră s. f., (înv.) orchestru s. n.] – Din fr. orchestre, germ. Orchester, it. orchestra, rus. orkestr.

ORCHESTRĂ, orchestre, s. f. 1. Ansamblu de instrumentiști care execută compoziții muzicale la diverse instrumente. Orchestra începu cu o indignare grațioasă. BACOVIA, O. 60. Auzeam... de departe o muzică, o orchestră, o fanfară. HOGAȘ, M. N. 86. Dacă fiece membru al unei orchestre ar voi să se audă el mai mult decît toți ceilalți membri, acea orchestră n-ar produce nici o armonie. BOLLIAC, O. 263. ◊ (În metafore și comparații) Pierdut din stolul mîndrei lor orchestre, Ce trist răsună ciuturile mele În liniștea adîncă din pădure. IOSIF, P. 47. Turturelele-n tenor Și-alte voci măiestre, Toate după glasul lor... Vor urma dup-acest cor Fel de fel de-orchestre. COȘBUC, P. I 301. 2. Parte a unui teatru situată între scenă și primele scaune, de obicei sub nivelul parterului, destinată orchestranților. Fotoliu de orchestră v. fotoliu. – Variante: orhestră (C. PETRESCU, Î. I 12) s. f., orchestru (EMINESCU, O. I 100, NEGRUZZI, S. I 100) s. n.

ORCHESTRĂ s.f. 1. Partea cea mai joasă a teatrelor antice grecești, unde se executau dansurile și în care stătea corul. 2. Ansamblu de instrumentiști care execută compoziții muzicale la diferite instrumente. 3. Loc (situat de obicei între scenă și public) unde stă orchestra într-un teatru etc. [Var. orhestră s.f. / cf. fr. orchestre, it., lat. orchestra].

ORHESTRA vb. I. v. orchestra.

ORHESTRĂ s.f. v. orchestră.

ORCHESTRĂ s. f. 1. partea cea mai joasă a teatrelor antice grecești, unde se executau dansurile și în care stătea corul. 2. ansamblu instrumental în care instrumentele sunt aranjate pe partide. 3. loc (între scenă și public) unde stă orchestra într-un teatru etc. (< fr. orchestre, germ. Orchester, it. orchestra)

om-orchestră s. m. ♦ 1. Om care cântă la mai multe instrumente ◊ „Un om-orchestră: maracasse, chitară, saxofon, muzicuță, voce – M. G.” R.l. 30 I 75 p. 4; v. și Sc. 29 I 80 p. 5; v. și om-revistă ♦ 2. Om complex, cu preocupări foarte diverse ◊ „X se și lansase ca profesor de filozofie, pianist, ziarist, dramaturg, eseist și romancier. De la un asemenea om-orchestră ne-am fi așteptat la o simfonie de idei.” Gaz. lit. 5 IV 61 p. 8 (din om + orchestră, după fr. homme orchestre; PR 1964)

ORCHESTRĂ ~e f. 1) Grup de instrumente muzicale folosite la executarea unei bucăți muzicale. 2) Colectiv de muzicanți care execută piese muzicale la diferite instrumente. 3) Loc într-un teatru (între scenă și sală, mai jos de parter) rezervat pentru muzicanți. [G.-D. orchestrei] /<fr. orchestre, germ. Orchester, it. orchestra

orchestră f. 1. partea teatrului grec ce servia la evoluțiunile corului; 2. locul unde stau muzicanții într’un teatru sau concert; 3. partea unui teatru destinat spectatorilor și așezat între muzicanți și parter; 4. totalitatea muzicanților cari cântă într’un concert.

*orhéstră¹ f., pl. e (vgr. orhéstra, d. orhéomai, dansez; lat. it. orchestra; fr. orchestre [f. pînă în sec. XVIII, apoĭ m.]). În vechĭu teatru grecesc, locu dintre scenă și spectatorĭ, unde dansa coru, ĭar în teatru de azĭ, locu unde șed muzicanțiĭ, între scenă și spectatorĭ. Totalitatea acestor muzicanțĭ. Bandă de muzicanțĭ fără instrumente de suflat, ci numaĭ cu instrumente cu coarde. (Barb. capelă). Fotoliŭ de orhestră, scaun din primu rînd al staluluĭ. V. fanfară, meterhanea și tabulhana.^[1]

*orhestréz^[1] v. tr. (fr. orchestrer). Combin p. orchestră diferitele părțĭ ale uneĭ compozițiunĭ muzicale (instrumentez). erată

orchestra (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. orchestrez, 3 orchestrează; conj. prez. 1 sg. să orchestrez, 3 să orchestreze

orchestra (a ~) vb., ind. prez. 3 orchestrează

orchestra vb., ind. prez. 1 sg. orchestrez, 3 sg. și pl. orchestrează

om-orchestră s. m., pl. oameni-orchestră

orchestră s. f., g.-d. art. orchestrei; pl. orchestre

*om-orchestră s. m., pl. oameni-orchestră

orchestră s. f., g.-d. art. orchestrei; pl. orchestre

orchestră s. f., g.-d. art. orchestrei; pl. orchestre

orchestră

ORCHESTRA vb. (MUZ.) a instrumenta.

ORCHESTRA vb. (MUZ.) a instrumenta.

ORCHESTRĂ s. (MUZ.) (pop.) muzică.

ORCHESTRĂ s. (MUZ.) (pop.) muzică.

orchestra bells (cuv. engl.) v. joc de clopoței.

orchestră (fr. din gr. orchestra – v. tragedie (1)), ansamblul instrumentiștilor care execută împreună o lucrare muzicală. O. este, în general, o formație stabilă, cu un număr precis de membri, organizată în vederea susținerii de concerte (1). Ea poate funcționa ca o instituție independentă (de tipul filarmonicilor*) sau poate aparține unei instituții artistice cu profil lateral (radiodifuziune, teatru muzical etc.). Ținând seama de numărul și felul instrumentelor folosite, de repertoriul (1) executat și de modalitățile de prezentare în public, există: o. simfonică, constituită după o schemă precisă de organizare cuprinzând instr. de coarde, instr. de suflat din lemn și din alamă precum și instr. de percuție, totalizând în mod obișnuit 80-100 instrumentiști; sub conducerea unui dirijor, o. simf. prezintă în public lucrări simf. alese din vastul repertoriu existent ce cuprinde muzică din sec. 18-20; o. de operă, având în general aceeași alcătuire cu o. simf., dar fiind destinată susținerii rolului de acomp. în spectacolul de operă* și balet*; îi este rezervat un spațiu special al sălii, numit fosa* de o.; o. de cameră, formație mai restrânsă, cu un număr variabil de instr. (între 10-30) alcătuită în funcție de necesitățile pieselor executate; acestea aparțin fie repertoriului vechi, anterior clasicismului* (secolele 16-18), fie celui contemporan; în general fiecare instr. are un rol distinct, o participare (partidă*) independentă ca în muzica de cameră*, instr. reprezentând spre deosebire de o. simf. partide* individuale, iar prezența dirijorului nu este întotdeauna necesară; o. de coarde, ansamblu instr. format numai din instr. de coarde cu arcuș (vl. I și II, vle., vcli., c-bași); pentru executarea basului continuu*, în lucrările din epoca barocă*, este introdus și clavecinul*; o. de instr. vechi, specializată în interpretarea cât mai fidelă a muzicii din Renaștere* și baroc, cuprinde doar instr. de epocă; o. de instrumente de suflat cuprinde, dintre participantele o. simf., numai instr. de suflat din lemn și alamă; repertoriul, mai restrâns, este completat cu transcripții* și aranjamente*; o. de muzică militară, (fanfara (6)), ansamblu mai mare de suflători cuprinzând, alături de instr. de suflat obișnuite, diferite instr. speciale care, prin sonoritatea lor puternică, sunt utile în concertele prezentate în aer liber; instr. de percuție* sunt de asemenea larg prezentate; o. de jazz* se bazează în principal pe instr. de suflat. (cl., sax., trp., trb.) și percuție; spre deosebire de grupările de soliști care se sprijină pe improvizație*, o. mare de jazz (big band) utilizează și aranjamente scrise; o. semisimfonică, formație cu rol de acomp. în spectacole de cântece și dansuri; o. de muzică ușoară și de dans și alte forme asemănătoare (o. de estradă, de salon, de promenadă), sunt asambluri instr. specializate în prezentarea repertoriului de divertisment, componența instrumentală fiind foarte variabilă; o. de muzică populară, specializată în prezentarea unui repertoriu folc. național, cuprinde instr. tradiționale ale respectivului popor.

ORCHESTRA NAȚIONALĂ RADIO, ansamblu simfonic înființat, în 1928, de M. Jora, cu scopul de a susține concerte simfonice publice, difuzate la radio în direct. Una dintre primele orchestre radio din Europa. Prezintă publicului partituri celebre și prime audiții, din creația universală și românească alături de dirijori și soliști de valoare. Realizează înregistrări și turnee.

omul-orchestră expr. 1. om descurcăreț în orice împrejurare; om întreprinzător, priceput la toate. 2. clovn care cântă la mai multe instrumente o dată. 3. muzician care înregistrează un album în studio cântând la toate instrumentele (fără acompaniamentul altor instrumentiști).

orchestră, orchestre s. f. grup de prieteni, gașcă.