OPUS¹, opusuri, s. n. (Muz.) Indicație folosită pentru numerotarea lucrărilor unui compozitor. ♦ Piesă muzicală a unui compozitor care poartă această indicație. [Abr.: op] – Din fr. opus, germ. Opus.

opus², ~ă a [At: MAIOR, T. 171/25 / Pl: ~uși, ~e / E: opune] 1 Așezat în fața cuiva sau a ceva, în partea dimpotrivă. 2 (Mat; îs) Unghiuri ~e la vârf Unghiuri care au același vârf, laturile unuia fiind în prelungirea laturilor celuilalt. 3 Invers. 4 Contrar. 5 (Pex) Contradictoriu. 6 Potrivnic.

opus¹ sn [At: DM / Pl: ~uri / E: lat opus, ger Opus] (Muz) Termen care denumește, împreună cu un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale.

OPUS¹, opusuri, s. n. (Muz.) Termen care denumește, împreună cu un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale. [Scris și (prescurtat): op] – Din fr. opus, germ. Opus.

OPUS², -Ă, opuși, -se, adj. Care este așezat în fața cuiva sau a ceva, în partea dimpotrivă; p. ext. (despre fenomene, caractere, legi) care nu se poate împăca cu altul, potrivnic, contrar. V. antagonist. Sensuri opuse. Legi opuse. ▭ Pe trotuarul opus trecură prin lumina felinarului două umbre femeiești. BART, E. 190. Paienjeni de smarald au țesut de pe o insulă pînă la malul opus un pod. EMINESCU, N. 66. ◊ Unghiuri opuse = unghiuri care au același vîrf, laturile unuia fiind în prelungirea laturilor celuilalt.

OPUS¹ s. n. Termen consacrat în muzică, pentru a denumi, împreună cu un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale. Sonata lui Beethoven opus 57.

OPUS s.n. Bucată muzicală a unui compozitor care poartă un anumit număr de clasificare, dat după succesiunea cronologică a lucrărilor acestuia. [< lat. opus, cf. germ. Opus].

OPUS s. n. termen pentru catalogarea și numerotarea cronologică a lucrărilor unui compozitor. (< lat. opus, germ. Opus)

OPUS ~uri n. Creație muzicală care poartă un anumit număr de ordine în succesiunea cronologică a lucrărilor unui compozitor. /<fr. opus, germ. Opus^[1]

OPUS ~să (~și, ~se) și substantival v. A OPUNE și A SE OPUNE. ◊ În direcție ~să în sens invers. /v. a (se) opune

opus a. 1. pus față în față: case opuse; 2. de ceea parte: malul opus al râului.; 3. contrar: albul și negrul sunt colori opuse; fig. interese opuse. ║ n. ceeace este opus: economia este opusul risipei.

*opús, -ă adj. (d. opun). Pus față în față: munțĭ opușĭ, malurĭ opuse. Fig. Advers, contrar: albu e opus negruluĭ, interese opuse. Geom. Unghĭurĭ opuse pin creștet, unghĭurĭ ale căror laturĭ îs formate de prelungirile laturilor celuĭ-lalt unghĭ, ca în litera X. S. n., pl. urĭ. Lucru opus, lucru contrar: binele e opus răuluĭ.

OPUNE, opun, vb. III. 1. Tranz. A pune în fața cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, un argument etc. ♦ Refl. A se împotrivi (rezistând sau făcând uz de forță), a pune piedici, a ține piept; a zădărnici. 2. Tranz. A pune față în față două sau mai multe ființe sau lucruri pentru a evidenția prin comparație contrastul dintre ele. 3. Refl. (Despre unghiuri) A fi așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) a fi așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. [Prez. ind. și: (reg.) opui] – Din lat. opponere, fr. opposer (după pune).

opune [At: BĂLCESCU, M. V. 8 / Pzi: opun / E: lat opponere, fr opposer] 1 vt A pune în fața cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, un argument etc. 2 vr A ține piept Si: a se împotrivi. 3 vt A pune față în față două sau mai multe ființe sau lucruri pentru a scoate în evidență, prin comparație, deosebirile dintre ele. 4 vr (D. unghiuri, laturi) A fi așezat în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturile unei figuri geometrice.

OPUNE, opun, vb. III. 1. Tranz. A pune în fața cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, un argument etc. ♦ Refl. A se împotrivi (rezistând sau făcând uz de forță), a pune piedici, a ține piept; a zădărnici. 2. Tranz. A pune față în față două sau mai multe ființe sau lucruri pentru a scoate în evidență, prin comparație, deosebirile dintre ele. 3. Refl. (Despre unghiuri) A fi așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) a fi așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. [Prez. ind. și: (reg.) opui] – Din lat. opponere, fr. opposer (după pune).

OPUNE, opun, vb. III. 1. Tranz. A pune un lucru, o acțiune împotriva cuiva sau a ceva, a ridica un argument față de cineva. Toderiță opunea... tatălui său tăceri înnegurate. VORNIC, P. 8. Marii ardeleni... opun străinismului, ivit sub forma grecească, scrierile lor. RUSSO, S. 68. Se consultară Ce fel ar putea face Și prin care mijloace Stavilă ar opune L-acea înecăciune. ALEXANDRESCU, M. 389. ♦ Refl. A se împotrivi (rezistînd sau făcînd uz de forță), a pune piedici, a ține piept. Șetasar ce-i stă-mpotrivă de prisos i se opune. MACEDONSKI, O. I 105. Ladislau... se opune acestor barbari. BĂLCESCU, O. II 12. 2. Tranz. A pune față în față două sau mai multe lucruri sau ființe pentru a face să iasă în evidență, prin comparare, deosebirile dintre ele. 3. Refl. (Geom.; despre unghiuri) A fi așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) a fi așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. În triunghiuri egale la laturi egale se opun unghiuri egale. – Prez. ind. și: (regional) opui (ȘEZ. I 60).

OPUNE vb. I. tr. 1. a pune în fața cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, un argument etc. 2. a pune față în față, a compara. II. refl. a se împotrivi. (< lat. opponere, după fr. opposer)

A SE OPUNE mă opun intranz. 1) A nu cădea de acord, ripostând; a fi împotrivă; a se împotrivi. 2) (despre unghiuri sau despre laturi) A fi așezat în fața altui unghi sau a altei laturi. /<lat. opponere, fr. opposer

A OPUNE opun tranz. (ființe, lucruri, acțiuni etc.) A pune față-n față (pentru a evidenția deosebirea dintre ele sau pentru a demonstra incompatibilitatea lor); a contrapune. /<lat. opponere, fr. opposer

opune v. 1. a pune față în față: a opune două tablouri; 2. a pune în cale spre a face piedică: a opune forței forța; 3. a pune în paralel: a opune pe Alexandri lui Eminescu; 4. a fi contrar, a face obstacol: a se opune unui proiect.

*opún, opús, a opúne v. tr. (lat. oppóno, -pónere. – Se conj. ca pun. V. pun). Pun în față, pun contra: a opune valurilor un cheĭ, dușmanilor o armată. Fig. Obĭectez: a opune argumente puternice. Compar, pun în paralelă: a-ĭ opune pe Romanĭ Grecilor. Opun rezistență, rezist, mă opun: dușmanu n’a opus nicĭ o rezistență. V. refl. Opun rezistență, rezist, mă împotrivesc, îs contra: mă opun invaziuniĭ dușmanilor, unuĭ proĭect. V. opor.

opus³ (operă) s. n., pl. opusuri; abr. op.

+opus¹ adj. m., pl. opuși; f. opusă, pl. opuse

+opus² (contrar) s. n., art. opusul

opus s. n., pl. opusuri; abr. op.

opus s. n., pl. opusuri^[1]

opune (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. opun, 2 sg. opui, 3 sg. opune, perf. s. 1 sg. opusei, 1 pl. opuserăm, m.m.c.p. 1 pl. opuseserăm; conj. prez. 1 sg. să opun, 3 să opună; ger. opunând; part. opus

opune (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. opun, 2 sg. opui, 1 pl. opunem; conj. prez. 3 să opună; ger. opunând; part. opus

opune vb. pune

opune (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. opun, conj. opună)

OPUS adj. 1. advers, contrar, dimpotrivă, potrivnic, (înv.) împotrivit, opozit. (În partea ~ a dealului.) 2. v. invers. 3. v. antitetic. 4. v. antagonist. 5. v. contradictoriu. 6. v. contrastant.

OPUS adj. 1. advers, contrar, dimpotrivă, potrivnic, (înv.) împotrivit, opozit. (În partea ~ a dealului.) 2. contrar, invers. (Sens ~ celui inițial.) 3. antitetic, contrar. (Se află pe poziții ~.) 4. antagonic, antagonist, potrivnic. (Relații ~.) 5. contradictoriu, contrar, divergent, potrivnic, (rar) contrazicător. (Păreri ~.) 6. contrastant, contrastiv. (Imagini ~.)

OPUNE vb. 1. v. împotrivi. 2. a se înfrunta, (fig.) a se ciocni. (Se ~ interese antagonice.) 3. a se contrazice, (fig.) a se ciocni. (Tendințe care se ~.)

OPUNE vb. 1. a se împotrivi, (pop.) a se încontra, (înv. și reg.) a se potrivi, (înv.) a se împoncișa, a se încurmezișa, a se semeți. (S-a ~ acestor măsuri abuzive.) 2. a se înfrunta, (fig.) a se ciocni. (Se ~ interese antagonice.) 3. a se contrazice, (fig.) a se ciocni. (Tendințe care se ~.)

opune (opun, opus), vb. – A (se) împotrivi. Lat. opponere (sec. XIX), adaptat la conj. lui pune. – Der. opozant, s. m., din fr. opposant; opoziți(un)e, s. f., din fr. opposition; opoziționist, adj., din fr. oppositionniste.

opus (cuv. lat. „lucrare, operă, muncă, acțiune, faptă”), termen folosit spre a numerota lucrările muzicale în ordinea compunerii sau publicării lor; în mod obișnuit apare abrev. op., urmată de cifre indicând numărul lucrăriii (ex. op. 1, op. 27 etc.). Pentru prima dată termenul apare folosit de B. Marini (1617). Numerotarea o. este uneori relativă (în special pentru sec. 18) deoarece diferiți editori au folosit numerotări diferite.