optație sf [At: DN³ / Pl: ~ii / E: fr optation, lat optatio] Figură retorică prin care se exprimă o dorință sub formă de exclamație.

OPTAȚIE s.f. Figură retorică prin care se exprimă o dorință sub formă de exclamație. [Gen. -iei. / < fr. optation, lat. optatio].

OPTAȚIE s. f. figură retorică prin care se exprimă o dorință sub formă de exclamație. (< fr. optation, lat. optatio)

optație s. f., pl. optații

optație (lat. optatio „dorință”), figură în care se enunță exclamativ o dorință, adesea violentă, ca soluție ori ca răsplată a unei situații (I). O. poate fi de două feluri: 1. o. patetică, atunci când dorința se exprimă ca soluție unică a unei situații (eroice): „O, dare-ar Domnul să-mi îndrept Această mână ruptă, Să-mi vindec rănile din piept. Iar să mă-ntorc la luptă!” (V. Alecsandri) 2. o. urare, când dorința este generată de nevoia unei mulțumiri și țintește o răsplată morală: „Dumnezeu să mi te-ajute, precum tu m-ajuți pe mine; Zilele tale să curgă tot zile lungi și senine; Iar nevoia să doboare pe-oricine-ți va fi dușman!... Rămâi sănătos, băiete! [...]” (B. P. Hasdeu)

OPTAȚIE (< fr. optation < lat. optatio, dorință) Figură de stil prin care se exprimă dorința de a obține ceva. Ex. Ah! De-am putea redobîndi Și cîte-avem pierdute, Atunci ce inimi n-ar vorbi Ce guri ar mai sta mute? (I. VĂCĂRESCU, Versuri la stema țării în Pravila lui Caragea) Ah, da-o-ar domnul să-mi îndrept Această mînă ruptă, Să-mi vindec rănile din pept Iar să mă-ntorc la luptă! (V. ALECSANDRI, Peneș Curcanul)