ontogeneză sf [At: L. ROM. 1959, nr. 4, 8 / Pl: ~ze / E: fr ontogénèse] (Blg) Proces de dezvoltare a unei ființe vii, cuprinzând toate transformările de la stadiul de embrion până la sfârșitul vieții sale.

ONTOGENEZĂ s.f. Ontogenie. [< fr. ontogenèse, cf. gr. on – ființă, genesis – generație].

ONTOGENEZĂ s. f. 1. proces de dezvoltare individuală a organismelor vii din stadiul embrionar până la încheierea ciclului vital. ◊ ramură a biologiei care studiază această dezvoltare; ontogenie. 2. (psih.) proces de formare a persoanei, de dezvoltare a psihicului, a conștiinței individuale. (< fr. ontogenèse)

ONTOGENEZĂ f. biol. Proces de dezvoltare individuală a unui organism de la embrion până la sfârșitul existenței sale. /<fr. ontogenese

ontogeneză s. f., g.-d. art. ontogenezei

ontogeneză s. f., g.-d. art. ontogenezei

ontogeneză s. f., g.-d. art. ontogenezei

ONTOGENEZĂ s. (BIOL.) ontogenie.

ONTOGENEZĂ s. (BIOL.) ontogenie.

ONTO- „ființă, existență”. ◊ gr. on, ontos „ceea ce există, ființă” > fr. onto-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. onto-. □ ~clazie (v. -clazie), s. f., etapă în evoluția existenței unei ființe, caracterizată prin preponderența proceselor de deteriorare; ~geneză (v. -geneză), s. f., ontogenie*; ~genie (v. -genie₁), s. f., dezvoltare a individului, începînd de la embrion și pînă la stadiul de adult; sin. ontogeneză; ~gonie (v. -gonie), s. f., disciplină care studiază apariția ființelor pe pămînt; ~logie (v. -logie₁), s. f., ramură a filozofiei care studiază trăsăturile existenței; ~morfogeneză (v. morfo-, v. -geneză), s. f., dezvoltare a țesuturilor și a organelor în cursul ontogenezei unui individ.

ONTOGENÉZĂ (< fr. {i}; {s} gr. on, ontos „ființă, existență” + genesis „naștere”) s. f. (BIOL.) Serie de transformări pe care le suferă un organism animal sau vegetal, din momentul concepției (fecundației), trecând prin perioada dezvoltării embrionare, până la realizarea formei sale definitive. Aceste etape reproduc, în esență, pe cele ale filogenezei. Sin. ontogenie.