*onoáre f., pl. onorĭ (lat. honor [și honos], honóris. V. onor). Glorie, cinste, stimă care urmează virtutea și talentu: a ajunge la mare onoare. Onestitate, probitate, virtute: om de mare onoare. Considerațiune, stimă, reputațiune, renume: a ataca onoarea cuĭva. Distincțiune, demonstrațiune de respect: a acorda cuĭva onoarea prezidențeĭ. Fig. Persoană, lucru de care eștĭ mîndru: a fi onoarea țăriĭ. A face onoare familiiĭ, țăriĭ, a te distinge pin talente p. onoarea familiiĭ, a țăriĭ. A face onoare unuĭ ospăț, a mînca și a bea mult la acest ospăț. A face onoare cuvîntuluĭ saŭ semnăturiĭ tăle, a-țĭ ținea angajamentele. Cuvînt de onoare, cuvânt pin care facĭ o promisiune (daĭ o asigurare) pe onoare. Cîmpu de onoare, cîmpu de bătălie. Punct de onoare, lucru care atinge onoarea. Afacere de onoare, duel; damă de onoare, alipită servicĭuluĭ uneĭ suverane. Cavaler, domnișoară de onoare, care-ĭ asistă pe mirĭ la nuntă. Loc de onoare, într’o adunare, loc rezervat uneĭ persoane pe care vreĭ s’o onorezĭ pintr’o distincțiune particulară (V. onorar, onorific). Legiunea de onoare, un ordin francez înființat de Napoleon I la 1802 pentru a recompensa serviciile militare și civile. Pentru pl. n. onorurĭ, V. onor.