omotetie sf [At: DN³ / V: h~ / Pl: ~ii / E: fr homothétie] (Gmt) Corespondență între două figuri asemenea, în care dreptele care unesc puncte omoloage se întâlnesc într-un singur punct.

OMOTETIE s.f. Corespondență între două figuri asemenea, în care dreptele care unesc puncte omoloage se întîlnesc într-un singur punct. [Gen. -iei, var. homotetie s.f. / < fr. homothétie, cf. gr. homos – asemănător, thesis – poziție].

OMOTETIE s. f. (mat.) transformare geometrică în care punctele corespondente sunt coliniare cu un punct fix (centru), distanța față de el crescând sau reducându-se în raport constant. (< fr. homothétie)

homotetie sf vz omotetie

HOMOTETIE s.f. v. omotetie.

omotetie s. f., art. omotetia, g.-d. art. omotetiei; pl. omotetii, art. omotetiile (desp. -ti-i-)

omotetie s. f., art. omotetia, g.-d. art. omotetiei; pl. omotetii, art. omotetiile

omotetie s. f., art. omotetia, g.-d. art. omotetiei; pl. omotetii, art. omotetiile