OMONIM s. n. (< adj. omonim, ă, cf. fr. homonyme, lat. homonymus, gr. homonymos < homos – asemănător, onoma – nume): cuvânt care are aceeași formă și aceeași pronunțare cu un alt cuvânt, dar care diferă de acesta prin sens și uneori și prin origine. Astfel: cataractă (= cascadă) – cataractă (= boală de ochi); buhai (= taur) – buhai (= instrument); limbă (= organ) – limbă (= neam) – limbă (= mijloc de comunicare); liră (= instrument muzical) – liră (= monedă); masă (= mulțime) – masă (= mărime) – masă (= mobilă) – masă (= corp solid); ochi (= organ) – ochi (= mugur) – ochi (= geam) etc. Altfel spus, o. este un cuvânt care dispune de un corp fonetic identic cu al altui cuvânt (sau al altor cuvinte), acest corp fonetic fiind uneori legat de celelalte printr-o notă semantică asemănătoare (printr-un sem – v.), datorită folosirii figurate, metaforice a cuvintelor, ca în cazul lui cataractă (netransparența apei și a ochiului), buhai (zgomotul instrumentului asemănător cu mugetul taurului), limbă (calitatea de „mijloc” de comunicare sau „caracteristică” a unor entități diferite) și ochi (formă oarecum asemănătoare a organului văzului, a mugurelui, a geamului), alteori neavând cu celelalte nici o notă comună de înțeles (v. limbă, liră și masă). Un exemplu convingător în acest sens este cuvântul mai (a cincea lună a anului) care nu are nici un sem comun cu mai (adverb), cu mai (ciocan) și cu mai (reg. ficat). Pentru limba română sunt cunoscute lucrările Dicționar de omonime, Casa de editură „Avram Iancu”, București, 1993, de Alexandru Popescu-Mihăești, și Dicționar de omonime, E. Vox, București, 1995, de Gh. Bulgăr și N. Felecan.