omeoză^[1] sf [At: DN³ / Pl: ~ze / E: fr homéose] (Lit) Folosire improprie, figurată, a unui verb, eventual însoțit de determinanții săi, în virtutea unei asemănări între fenomene.

OMEOZĂ s.f. (Lit.) Folosire improprie, figurată, a unui verb, eventual însoțit de determinanții săi, în virtutea unei asemănări între fenomene. [Pron. -me-o-. / cf. fr. homéose < gr. homoiosis – asemănare].

OMEOZĂ s. f. folosire improprie, figurată, a unui verb, însoțit de determinanții săi, în virtutea unei asemănări între fenomene. (< fr. homéose)

omeoză (livr.) s. f., g.-d. art. omeozei; pl. omeoze

!omeoză (livr.) s. f., g.-d. art. omeozei; pl. omeoze

omeoză s. f. (sil. -me-o-), g.-d. art. omeozei

omeoză (gr. homoiosis „asemănare”), figură care constă în folosirea improprie (figurativă) a unui verb (predicativ), eventual însoțit de determinanți ai săi, în virtutea unei asemănări între fenomene (obiecte, ființe, acțiuni) (A): „Sub privirile noastre se deschide o vale adâncă, dincolo de care creșteau spre cer piscuri amețitoare. De pe umerii lor de piatră șuvoaie de apă se aruncau deznădăjduit și definitiv în prăpastie.” (G. Bogza) • O. în analiza școlară este confundată, greșit, cu personificarea.