omenire sf [At: DOSOFTEI, V. S. febmarie 50^v/26 / Pl: (rar) ~ri / E: omeni] 1 (Rel; înv) Întrupare. 2 (Înv; îoc dumnezeire) Natură omenească. 3 (Îoc fiară) Ființă umană Si: om. 4 Totalitate a oamenilor de pe glob Si: umanitate. 5 Specie umană. 6 Mulțime mare de oameni Si: lume, public. 7 Venerare. 8 Primire ospitalieră. 9 Ospătare. 10 (Bis; înv) Omenie (1).

OMENIRE sf. Neamul omenesc, umanitate: aibi milă de biata ~, căci ea este făptura mîinilor noastre (ISP.) [oameni].

OMENIRE, omeniri, s. f. Întreaga populație a globului, totalitatea oamenilor de pe pămînt, neamul omenesc; umanitatea. Zadarnic timpul trece c-un zbor neobosit, În sînul omenirii vărsînd a iernii gheață. ALECSANDRI, P. I 125. Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirii. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ Mulțime mare de oameni; lume, public. Ascultau în puterea nopții frămîntul atîtor omeniri în mers, omeniri sleite de un marș lung. CAMILAR, N. II 51. Dădeau tîrcoale fabricei... ca să vezi cam ce fel de omenire intră acolo. PAS, Z. I 292. Omenirea împrejuru-i scotea țipete de jale. NEGRUZZI, S. II 6.

OMENIRE f. Totalitate a oamenilor de pe globul pământesc; neamul omenesc; umanitate; lume. [G.-D. omenirii] /Din om

omenire f. neamul omenesc.

omeníre f. (d. oamenĭ). Neamu omenesc: istoria omeniriĭ. – Ardeleniĭ (dar nu poporu!) zic omenime.

omeni [At: COD. TOD. 229 / V: (reg) omini / Pzi: ~nesc / E: om] 1 vr (Rel; îrg) A lua înfățișare de om Si: a se întrupa, a se naște. 2 vt (Îvp) A manifesta respect și considerație față de cineva Si: a cinsti, respecta. 3 vt (Îvp) A venera. 4-6 vr (Înv) A se purta corect, cinstit, civilizat. 7 vt (Reg; îf omini) A ura cuiva noroc. 8 vt (Reg; îf omini) A felicita. 9 vt (Pop) A primi pe cineva în mod ospitalier Si: a ospăta. 10-11 vtr A mânca și a bea Si: a ospăta. 12 vt (Irn) A trage cuiva o bătaie zdravănă.

omini v vz omeni

OMENESC adj. 1 Ce ține de oameni, privitor la oameni, de om: mintea, puterea, firea, fața omenească; neamul ~, toți oamenii ¶ 2 Ⓟ Ce aparține țăranului, nu boierului (spre deosebire de „boieresc”): pe la capetele locurilor, erau căruțe omenești (S.-ALD.) ¶ 2 Ⓕ Străin, ce e al altuia: să nu iei lucru ~, că e rău (R.-COD.) ¶ 2 Ⓕ Cuviincios, cum se cuvine, cum se cade: iese bacșișul mai ~ (ALECS.) ¶ 5 Ⓕ Corect, deslușit, lămurit: scria într’o limbă mai omenească ¶¶ C. NEOMENESC.

OMENI (-nesc) vb. tr. 1 A primi bine, cu omenie, cu cinste: împăratul porunci să-i omenească pe amîndoi ca pe niște mosafiri mari (ISP.) ¶ 2 A ospăta; îl îmbie să șază, ba-l și omeni cu mîncare și băutură (RET.); primi pe voinicul ca pe un oaspe și-l omeni nouă zile de-a rîndul (ISP.).

OMENI, omenesc, vb. IV. Tranz. (Popular) 1. A primi în mod ospitalier pe cineva, a trata cu mîncare și cu băutură; a cinsti (3), a ospăta. Dimineața, iar omeni muierea pe călători cu mămăligă și cu lapte cald. RETEGANUL, P. III 4. ◊ Refl. Stai jos și te omenește cu ceva d-ale mîncării și p-ormă om vedea ce-om face. CAMIL PETRESCU, O. II 166. ♦ (Ironic) A trage (cuiva) o bătaie zdravănă. Îl apucară voinicii amîndoi, apoi lasă că l-au omenit! Nici ferfeniță nu s-a ales de el. RETEGANUL, P. V 41. 2. A cinsti (1), a onora, a slăvi. Prietenii îi doresc și țara îi omenește. ISPIRESCU, U. 27. O, zei ai zeilor... Precum v-am cinstit Și v-am omenit, așa vă voi cinsti Și vă voi omeni. TEODORESCU, P. P. 108.

A OMENI ~esc tranz. pop. 1) (persoane) A trata cu omenie (adăpostind, ospătând, acordând susținere etc.). 2) rar A înzestra cu trăsături de om; a face să aibă însușiri umane. /Din om

omenì v. 1. a primi cu omenie: îl ospătă și’l omeni ca pe un călător ISP.

2) omenésc v. tr. (d. oamenĭ). Primesc (tratez) cu omenie: pe popă îl omenim (VR. 1927, 1, 26), am să te omenesc de cinste (Agrb. Înt. 48).

omenire s. f., g.-d. art. omenirii

omenire s. f., g.-d. art. omenirii

omenire s. f., g.-d. art. omenirii

omeni (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. omenesc, 3 sg. omenește, imperf. 1 omeneam; conj. prez. 1 sg. să omenesc, 3 să omenească

omeni (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. omenesc, imperf. 3 sg. omenea; conj. prez. 3 să omenească

omeni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. omenesc, imperf. 3 sg. omenea; conj. prez. 3 sg. și pl. omenească

THAT’S ONE SMALL STEP FOR A MAN, ONE GIANT LEAP FOR MANKIND (engl.) este un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire – Primul mesaj adresat pământenilor de Neil A. Armstrong la pășirea pe solul lunar (21 iul. 1969).

OMENIRE s. v. incarnare, incarnație, întrupare, omenie.

OMENIRE s. lume, umanitate, (înv. și reg.) omenime. (Întreaga ~.)

omenire s. v. INCARNARE. ÎNTRUPARE. OMENIE.

OMENIRE s. lume, umanitate, (înv. și reg.) omenime. (Întreaga ~.)

OMENI vb. v. cinsti, incarna, întruchipa, întrupa, ospăta, servi, trata.

omeni vb. v. CINSTI. INCARNA. ÎNTRUCHIPA. ÎNTRUPA. OSPĂTA. SERVI. TRATA.

omení, omenesc, (omini), v.t.r. 1. A (se) ospăta, a (se) cinsti: „Ne-am ominit on ptic și ne-am dus și ne-am culcat” (Memoria, 2014: 153). 2. A trata cu omenie. – Din om (DEX, MDA).

omeni, omenesc, (omini), vb. tranz., refl. – 1. A (se) ospăta, a (se) cinsti: „Ne-am ominit on ptic și ne-am dus și ne-am culcat” (Memoria, 2014: 153; Oarța de Sus). 2. A trata cu omenie. – Din om (DEX, MDA).

OMENIRE s. f. 1. (Învechit, în texte religioase) Faptul de a se omeni (1); întrupare, naștere. Trecînd 40 de dzîle după mîntuitoarea omenire și-ntrupare și naștere a D[o]mn[u]lui... fu adusul în bisearică. dosoftei, v. s. februarie 50^v/26, cf. id., în bv i, 213. Icoana omenirii lui h[risto]s. mineiul (1776), 69^rl/28. De pogorîrea lai și de omenirea lui. varlaam-ioasaf, 89^r/13, cf. pravila (1814), 157/1. 2. (Învechit, în opoziție cu dumnezeire) Natură omenească. Is[us] h[risto]s n-au pătimit cu d[u]mnezeirea nimic... ci cu omenirea. mineiul (1776), 144^rl/13. ♦ (În opoziție cu fiară) Ființă umană, om. Acela a fost o hiară de mare în chip de omenire. gorjan, h. ii, 65/30. O fiară-mfricoșată au trimis, ...Parcă ar fi omenire, nu știm cum s-o socotim. pann, e. iv, 55/15. 3. Întreaga populație a globului, totalitatea oamenilor de pe pămînt; neamul omenesc, umanitatea. Eu voiu birui ajutînd judecata omenirii (a. 1773). gcr ii, 87/21, cf. budai-deleanu, lex., lb. I-a fost lesne unui geniu ca dînsul să descrie pe omenire și patimile ei. heliade, o. ii, 14. Mersul general al omenirei... aduce acele minunate reînnoiri ce se fac pe pămînt. bălcescu, m. v. 4. Singure voi dați omenirei Vii simțiciuni, dulci, fericite. millo, în pr. dram, 316, cf. negruzzi, s. ii, 6. Și eu sînt mică parte din trista omenire. alexandrescu, o. i, 86. Zădarnic timpul trece c-un zbor neobosit, în sînul omenirei vărsînd a iernii gheață. alecsandri, p. i, 125. Voi sînteți urmașii Romei ? Niște răi și niște fameni! I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni! eminescu, o. i, 151. Frate, rămîi în locul meu și aibi milă de biata omenire. ispirescu, u. 90. O știu, cel mai culpabil în fața omenirii Sînt eu. macedonski, o. i, 253, cf. gherea, st. cr. ii, 62, ddrf, barcianu, cdde. În viața omenirii, femeia are un rol tot atît de mare ca și bărbatul. ibrăileanu, s. l. 46. Trec vagabonzii, ...Trec anonimii omenirii. minulescu, v. 66. Cu mine omenirea, Părinte, se va stinge? Dă-mi pacea și răbdarea s-o caut și s-o cînt. arghezi, vers. 104. N-a fost vis mai larg de fericire Să cuprindă fiecare rob, De cînd biata noastră omenire Tot visează rătăcind pe glob. beniuc, v. 42. ♦ Mulțime mare de oameni; lume, public. Țară și eparhie ce este locuită de omenirea acea închinătoare dumnezeirei (a. 1820). uricariul, i, 259. La Caranasuf, a spus în omenire ce și cum a descoperit. Sadoveanu, o. xvi, 47. Catargiu... ieși, drept și semeț, privind peste omenirea din juru-i. pas, l. i, 282. Atunci, omenirile se foiesc ca furnicarii. camilar, n. ii, 101. 4. (Învechit) Omenie (2); umanitarism. Sufletul acela carele zace în păcat... n-are chip, fiindcă i-au căzut din obraz icoana omenirii cea dumnezeiască. molnar, ret. 54/5. Voi n-aveți omenire, a legei sînteți vrășmași. beldiman, e. 25/21, cf. lh. Nemilostivul..., pierde orice sentiment de omenire. marcovici, d. 69/22. Nu vor săvîrși o faptă mustrătoare de cuget, împotriva omenirei și a cinstei. i. ionescu, c. 250/17. Povățuiți de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bâtrîni și tineri au întreprins de a spăla patria lor de rușinea sclaviei. kogălNlCEANU, S. A. 193, cf. ALEXI, W., TDRG. 5. (Rar) Ospitalitate. cf. ddrf, alexi, w. – PI.: (3, rar) omeniri. – v. omeni. cf. omenime.

OMENI vb. IV . 1. refl. (Învechit și regional, în concepțiile religioase) A lua înfățișare de om, a se face om; a se întrupa, a se naște. Și di[n] Marie ficioară omeni-să. cod. tod. 229, cf. anon. car., polizu. Fiul tatălui La noi a venit Și s-a omenit Dintr-o fecioriță Plină de credință. viciu, col. 173. 2. tranz. (Învechit și popular) A manifesta respect și considerație față de cineva; a respecta, a cinsti; a onora, a venera. Noi vă omenim pe măriile voastre și pe oamenii voștri cînd vin la noi (cca 1635-1645). iorga, u. b. i, 57. Eu pre toți carii ascultă poruncile împăraților îi omenesc. dosoftei, ap. tdrg, cf. lex. mars. 193. Vulpoiul, nu numai nu omeneaște, ci încă treace cu vedearea... pre domnul său. Țichindeal, f. 12/12, cf. lb, polizu. Și lumea mă omenește văzîndu-mi hărnicia. ispirescu, l. 440, cf. BARCIANU, ALEXI, W. , TDRG. O, zei ai zeilor, ...precum v-am cinstit și v-am omenit așa vă voi cinsti și vă voi omeni. teodorescu, p. p. 108, cf. marian, sa. 299, a v 25, vi 26. ◊ refl. recipr. Se iubesc ca frații și se omenesc! Țichindeal, f. 479/18. ♦ refl. (Învechit) A se purta corect, cinstit, civilizat. După ce au dobîndit Ivonia sau loann I toată Moldova, ...nu s-au omenit ca un domn ce se făcuse, ci cu mult mai tare au tirănit pre bieții moldoveni. șincai, hr. ii, 226/37, cf. lb, polizu, barcianu, alexi, w. ♦ Tranz. (Regional, în forma omini) A ura (cuiva) noroc; a felicita. cf. alr i 439/98, 578. 3. tranz. (Popular) A primi pe cineva în mod ospitalier, a servi pe cineva cu mîncare și cu băutură; a ospăta. cf. budai–deleanu, lex., lb. După ce-l cinstiră și-l omeniră. pann, ap. ddrf, cf. polizu, baronzi, l. 100. Împăratul porunci să-i omenească pe amîndoi ca pe niște mosafiri. ispirescu, l. 250. Își ține de datorie ca să-și omenească oaspele cu ceva mîncare seau cu ceva băutură. f (1891), 505. Nu știe cum să-și dea rîndul și cum să omenească și mulțămească pre starosti. marian, nu. 103, cf. DDrF, BARCIANU, ALEXI, W., CDDE. Îl pofti în casă și-l omeni cu rachiu. agÎrbiceanu, a. 119. M-ați primit în casă și m-ați omenit. galaction, o. a. i, 330. Călătorii arată osteniți. Să-i omenim. stancu, r. a. i, 114. Și bine ne-ai omenit Și încă ne-ai cinstit. pop., ap. gcr ii, 229/9. A poftit pre toate paserile la ospăț și pre toate le-a omenit cum se cade. marian, o. ii, 49. Acolo dac-om sosi, Ea frumos ne-o omeni: Ție iarbă și ovăs, Mie gură și scoverzi! jarnîk-bîrseanu, d. 24. Dimineața, iar omeni muierea pe călători cu mămăligă și cu lapte cald. reteganul, p. iii, 4, cf. mat. folk. 18, graiul, ii, 117, viciu, col. 203, ciaușanu, gl. Bea Gruio! și te gostește Și goștii ți-i omenește. ant. LIt. pop. i, 341, cf. alr ii 3233/250, ib. 4841/53, 64, 105, 235, 272, 279. ♦ refl. A mînca și a bea; a se ospăta. Stai jos și te omenește cu ceva d-ale mîncării. camil petrescu, o. i i, 166. Mergem la crîșmă să ne omenim. chest. viii 110/4. ♦ tranz. (Ironic) A trage (cuiva) o bătaie zdravănă. Îl apucară voinicii amîndoi, apoi lasă că l-au omenit! Nici ferferiță nu s-a ales de el. reteganul, p. v, 41. Șezi, badeo, dac-ai venit C-ai trebuit omenit C-un dărab de lemn pîrlit. id. ch. 159. – prez. ind.: omenesc. – Și: omini vb. IV. – Din omen- (tema veche a Iui om).