omenește av [At: CORESI, EV. 163 / E: om + -ește] 1 În condiții omenești. 2 Ca oamenii. 3 (Pex) Cu omenie. 4 (Rar; îlav) Pe ~ Pe înțelesul Si: clar. 5 (Rar; îoc militar) Ca pentru civili. 6 Din punct de vedere omenesc. 7 În mod omenesc.

OMENEȘTE adv. 1 Ca oamenii ¶ 2 Cum se cade, cum se cuvine, cu omenie: de mă vei sluji însă ~, atunci îți dau în tot anul cîte un cal (RET.); te tocmește dușmănește și plătește ~ (PANN) ¶¶ C. NEOMENEȘTE: de ce mă privești așa de ~? (DEM.); să-ți fie milă și de vite: nu le pedepsi ~ (PANN) [omenesc].

OMENEȘTE adv. 1. Din punct de vedere omenesc, în mod omenesc, cît poate un om. Am făcut tot ce e omenește posibil, C. PETRESCU, C. V. 154. 2. În condiții omenești, ca oamenii; p. ext. cu omenie, cumsecade, cum se cuvine. Badea și Constantin au crescut, în casa acestui unchi, destul de omenește și de cinstit. GALACTION, O. I 112. Simion ca Simion... cu el te-ai fi învoit tu omenește. REBREANU, I. 107. Eu mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării, știi, colea, ceva mai omenește. CREANGĂ, P. 9.

OMENEȘTE adv. 1) În felul oamenilor; ca oamenii. A trăi ~. 2) fig. Cu omenie; cu bunăvoință; binevoitor. A se purta ~. /om + suf. ~ește

omenéște adv. (d. omenesc). Ca oameniĭ, cu omenie, cum se cade, amabil: a te purta omenește.

omeni [At: COD. TOD. 229 / V: (reg) omini / Pzi: ~nesc / E: om] 1 vr (Rel; îrg) A lua înfățișare de om Si: a se întrupa, a se naște. 2 vt (Îvp) A manifesta respect și considerație față de cineva Si: a cinsti, respecta. 3 vt (Îvp) A venera. 4-6 vr (Înv) A se purta corect, cinstit, civilizat. 7 vt (Reg; îf omini) A ura cuiva noroc. 8 vt (Reg; îf omini) A felicita. 9 vt (Pop) A primi pe cineva în mod ospitalier Si: a ospăta. 10-11 vtr A mânca și a bea Si: a ospăta. 12 vt (Irn) A trage cuiva o bătaie zdravănă.

omini v vz omeni

ERRARE HUMANUM EST (lat.) = A greși e omenesc. Se completează cu: PERSEVERARE DIABOLICUM = a greși într’una e diabolic.

OMENESC adj. 1 Ce ține de oameni, privitor la oameni, de om: mintea, puterea, firea, fața omenească; neamul ~, toți oamenii ¶ 2 Ⓟ Ce aparține țăranului, nu boierului (spre deosebire de „boieresc”): pe la capetele locurilor, erau căruțe omenești (S.-ALD.) ¶ 2 Ⓕ Străin, ce e al altuia: să nu iei lucru ~, că e rău (R.-COD.) ¶ 2 Ⓕ Cuviincios, cum se cuvine, cum se cade: iese bacșișul mai ~ (ALECS.) ¶ 5 Ⓕ Corect, deslușit, lămurit: scria într’o limbă mai omenească ¶¶ C. NEOMENESC.

OMENI (-nesc) vb. tr. 1 A primi bine, cu omenie, cu cinste: împăratul porunci să-i omenească pe amîndoi ca pe niște mosafiri mari (ISP.) ¶ 2 A ospăta; îl îmbie să șază, ba-l și omeni cu mîncare și băutură (RET.); primi pe voinicul ca pe un oaspe și-l omeni nouă zile de-a rîndul (ISP.).

OMENI, omenesc, vb. IV. Tranz. (Popular) 1. A primi în mod ospitalier pe cineva, a trata cu mîncare și cu băutură; a cinsti (3), a ospăta. Dimineața, iar omeni muierea pe călători cu mămăligă și cu lapte cald. RETEGANUL, P. III 4. ◊ Refl. Stai jos și te omenește cu ceva d-ale mîncării și p-ormă om vedea ce-om face. CAMIL PETRESCU, O. II 166. ♦ (Ironic) A trage (cuiva) o bătaie zdravănă. Îl apucară voinicii amîndoi, apoi lasă că l-au omenit! Nici ferfeniță nu s-a ales de el. RETEGANUL, P. V 41. 2. A cinsti (1), a onora, a slăvi. Prietenii îi doresc și țara îi omenește. ISPIRESCU, U. 27. O, zei ai zeilor... Precum v-am cinstit Și v-am omenit, așa vă voi cinsti Și vă voi omeni. TEODORESCU, P. P. 108.

A OMENI ~esc tranz. pop. 1) (persoane) A trata cu omenie (adăpostind, ospătând, acordând susținere etc.). 2) rar A înzestra cu trăsături de om; a face să aibă însușiri umane. /Din om

omenì v. 1. a primi cu omenie: îl ospătă și’l omeni ca pe un călător ISP.

2) omenésc v. tr. (d. oamenĭ). Primesc (tratez) cu omenie: pe popă îl omenim (VR. 1927, 1, 26), am să te omenesc de cinste (Agrb. Înt. 48).

omenește adv.

omeni (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. omenesc, 3 sg. omenește, imperf. 1 omeneam; conj. prez. 1 sg. să omenesc, 3 să omenească

omeni (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. omenesc, imperf. 3 sg. omenea; conj. prez. 3 să omenească

omeni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. omenesc, imperf. 3 sg. omenea; conj. prez. 3 sg. și pl. omenească

ERRARE HUMANUM EST (lat.) a greși e omenește – Proverb latin pus în circulație de Cicero, în „Philippica”, 12, 2 sub forma: „Cuiusvis hominis est errare, nullius nisi insipientis in errare perseverare” („Orice om poate greși, numai prostul stăruie în greșeală”).

OMENEȘTE adv. v. cumsecade.

OMENEȘTE adv. cumsecade. (Se poartă ~ cu ei.)

OMENI vb. v. cinsti, incarna, întruchipa, întrupa, ospăta, servi, trata.

omeni vb. v. CINSTI. INCARNA. ÎNTRUCHIPA. ÎNTRUPA. OSPĂTA. SERVI. TRATA.

Errare humanum est (lat. „A greși e omenește'”) – adesea cu completarea: perseverare diabolicum (a persevera în greșeală e diabolic). – Adagiu foarte vechi căci îl găsim sub diverse forme și la tragicii greci (de exemplu în Antigona lui Sofocle). E de obicei invocat ca scuză, sau pentru a explica o greșeală, o neglijență etc. Dictonul latin, atît de des întrebuințat, își trage originea din lucrarea retorului Seneca, intitulată Controversiae (IV, 3), unde se găsesc vorbele: „humanum est errare”. Mai înainte, Cicero, vestitul orator roman, în a 12-a Philippică împotriva lui Antoniu (paragr. Il), formulase aceeași idee, dar cu alte cuvinte: „Cuiusvis hominis est errare” (oricărui om i se întîmplă să greșească) și mai departe: „Nullius, nisi insipientis, in errare perseverare” (dar numai nebunul perseverează în greșeală). În romanul Pe muche de cuțit de M. Beniuc, găsim: "Nu era de acord cu dictonul latinesc: Errare humanum est și spunea că omul poate și trebuie să nu greșească... (pag. 499). LIT.

omení, omenesc, (omini), v.t.r. 1. A (se) ospăta, a (se) cinsti: „Ne-am ominit on ptic și ne-am dus și ne-am culcat” (Memoria, 2014: 153). 2. A trata cu omenie. – Din om (DEX, MDA).

omeni, omenesc, (omini), vb. tranz., refl. – 1. A (se) ospăta, a (se) cinsti: „Ne-am ominit on ptic și ne-am dus și ne-am culcat” (Memoria, 2014: 153; Oarța de Sus). 2. A trata cu omenie. – Din om (DEX, MDA).

OMENEȘTE adv. 1. În condiții omenești, ca oamenii; p. ext. cu omenie, cumsecade, cum se cuvine. Se închina împreună cu noi omeneaște. coresi, ev. 163, cf. LEX. mars. 188, 213, budai-deleanu, lex., lb, polizu. Eu mă duc să pregătesc ceva de-a mîncărei, știi, colea, ceva mai omenește. creangă, p. 9. Cunoscui în tine fiul acelui bun împărat care ne-a cîrmuit omenește. ISPIRESCU, l. 141. Voi căuta să vă spun lucrurile omenește, ca la niște prieteni buni. vlahuȚă, s. a. ii, 570, cf. ddrf, cdde, pascu, s. 179. Se hotărî să meargă la Toma, să se înțeleagă împreună omenește. rebreanu, i. 181. Badea și Constantin au crescut, în casa acestui unchi, destul de omenește și de cinstit. galaction, o. 112. Să-l chemi și să-i vorbești omenește. c. petrescu, c. v. 229. Îmi era mie rușine să deschid gura și să vorbesc omenește față de strîmbăturile lor. teodoreanu, m. ii, 327. Stingher tu nu rămîi și te formezi în gloată, Și făptuiești, la fel cu alții, omenește. blaga, l. u. 89. Eu ți-am spus-o omenește: Glia noastră nu-ți priește. v. rom. octombrie 1954, 77. Crezi că ți-ar trebui multă vreme ca să-i convingi să doarmă totuși omenește? galan, b. i, 324. Am pomenit să se adune om cu om și să se înțeleagă omenește. preda, Î. 27. Unchiașul plăti și de astă dată omenește, cit tocmise ca să-i îmbrace reteveiul cu argint. ispirescu, ap. gcr ii, 356. Călătorii, osteniți și flăminzi fiind..., se așezară la masă și mîncară omenește. reteganul, p. iii, 4. Deacă va griji bine de ei și să va purta omenește, îi va da... un armăsar. cătană, p. b. i, 9. Își ținu gospodăria omenește. șez. vii, 139. Prietenu-n casă-l primea, Omenește mi-l cinstea. ant. Lit. pop. i, 462. Te tocmește dușmănește și plătește omenește. pann, p. v. ii, 86/27. ◊ loc. adv. (Rar) Pe omenește = pe înțelesul oamenilor, clar. Narată pe-omenește, tradițiunea-antică, Ne face să-nțelegem enigma ce agită, De șaptezeci de secoli, umana rațiune. heliade, o. i, 380. ♦ (Rar, în opoziție cu militar) Ca pentru civili. Tu cămașă mi-i croi, Dar să n-o coși omenește, Ci s-o coși cătănășește. jarnîk-binSEANU, D. 307. 2. Din punct de vedere omenesc, în mod omenesc. Pe cit se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui. maiorescu, cr. ii, 323. Omenește ai cîteodată drept să te simți mîndru de veacul tău. c. petrescu, i. 267. Am făcut tot ce e omenește posibil, să te vindec. id. c. v. 154. – Din omen- (tema veche a lui om) + suf. -ește.

OMENI vb. IV . 1. refl. (Învechit și regional, în concepțiile religioase) A lua înfățișare de om, a se face om; a se întrupa, a se naște. Și di[n] Marie ficioară omeni-să. cod. tod. 229, cf. anon. car., polizu. Fiul tatălui La noi a venit Și s-a omenit Dintr-o fecioriță Plină de credință. viciu, col. 173. 2. tranz. (Învechit și popular) A manifesta respect și considerație față de cineva; a respecta, a cinsti; a onora, a venera. Noi vă omenim pe măriile voastre și pe oamenii voștri cînd vin la noi (cca 1635-1645). iorga, u. b. i, 57. Eu pre toți carii ascultă poruncile împăraților îi omenesc. dosoftei, ap. tdrg, cf. lex. mars. 193. Vulpoiul, nu numai nu omeneaște, ci încă treace cu vedearea... pre domnul său. Țichindeal, f. 12/12, cf. lb, polizu. Și lumea mă omenește văzîndu-mi hărnicia. ispirescu, l. 440, cf. BARCIANU, ALEXI, W. , TDRG. O, zei ai zeilor, ...precum v-am cinstit și v-am omenit așa vă voi cinsti și vă voi omeni. teodorescu, p. p. 108, cf. marian, sa. 299, a v 25, vi 26. ◊ refl. recipr. Se iubesc ca frații și se omenesc! Țichindeal, f. 479/18. ♦ refl. (Învechit) A se purta corect, cinstit, civilizat. După ce au dobîndit Ivonia sau loann I toată Moldova, ...nu s-au omenit ca un domn ce se făcuse, ci cu mult mai tare au tirănit pre bieții moldoveni. șincai, hr. ii, 226/37, cf. lb, polizu, barcianu, alexi, w. ♦ Tranz. (Regional, în forma omini) A ura (cuiva) noroc; a felicita. cf. alr i 439/98, 578. 3. tranz. (Popular) A primi pe cineva în mod ospitalier, a servi pe cineva cu mîncare și cu băutură; a ospăta. cf. budai–deleanu, lex., lb. După ce-l cinstiră și-l omeniră. pann, ap. ddrf, cf. polizu, baronzi, l. 100. Împăratul porunci să-i omenească pe amîndoi ca pe niște mosafiri. ispirescu, l. 250. Își ține de datorie ca să-și omenească oaspele cu ceva mîncare seau cu ceva băutură. f (1891), 505. Nu știe cum să-și dea rîndul și cum să omenească și mulțămească pre starosti. marian, nu. 103, cf. DDrF, BARCIANU, ALEXI, W., CDDE. Îl pofti în casă și-l omeni cu rachiu. agÎrbiceanu, a. 119. M-ați primit în casă și m-ați omenit. galaction, o. a. i, 330. Călătorii arată osteniți. Să-i omenim. stancu, r. a. i, 114. Și bine ne-ai omenit Și încă ne-ai cinstit. pop., ap. gcr ii, 229/9. A poftit pre toate paserile la ospăț și pre toate le-a omenit cum se cade. marian, o. ii, 49. Acolo dac-om sosi, Ea frumos ne-o omeni: Ție iarbă și ovăs, Mie gură și scoverzi! jarnîk-bîrseanu, d. 24. Dimineața, iar omeni muierea pe călători cu mămăligă și cu lapte cald. reteganul, p. iii, 4, cf. mat. folk. 18, graiul, ii, 117, viciu, col. 203, ciaușanu, gl. Bea Gruio! și te gostește Și goștii ți-i omenește. ant. LIt. pop. i, 341, cf. alr ii 3233/250, ib. 4841/53, 64, 105, 235, 272, 279. ♦ refl. A mînca și a bea; a se ospăta. Stai jos și te omenește cu ceva d-ale mîncării. camil petrescu, o. i i, 166. Mergem la crîșmă să ne omenim. chest. viii 110/4. ♦ tranz. (Ironic) A trage (cuiva) o bătaie zdravănă. Îl apucară voinicii amîndoi, apoi lasă că l-au omenit! Nici ferferiță nu s-a ales de el. reteganul, p. v, 41. Șezi, badeo, dac-ai venit C-ai trebuit omenit C-un dărab de lemn pîrlit. id. ch. 159. – prez. ind.: omenesc. – Și: omini vb. IV. – Din omen- (tema veche a Iui om).