olecăire sf [At: NEAGOE, ÎNV. 309/21 / Pl: ~ri / E: olecăi] (Îvr) Văicăreală.

olăcăi v vz olecăi

olecăi [At: DOSOFTEI, V. S. octombrie 52^r/5 / V: (reg) d~, olăc~, ~cui, (cscj) olicăia, olic~, olicări, oligăi, oligări, oric~, oricări / Pzi: ~esc / E: oleo] 1-2 vtr (Îrg) (A face pe cineva să se vaite sau) a se văita.

olecui v vz olecăi^[1] modificată

olicăi v vz olecăi

olicăia v vz olecăi

olicări v vz olecăi

oligăi v vz olecăi

oligări v vz olecăi

oricăi v vz olecăi

oricări v vz olecăi

OLECĂI 👉 OLICĂI.

OLICĂI, OLECĂI (-ăesc) vb. refl. ‼ intr. Mold. A se boci, a se aoli: cînd tragi sorocoveții la musteață, de ce nu te olicăești atîta? (CRG.); sunetul fiarălor și a obezilor jalnic glasul robiei olicăesc (CANT.); dacă vede și vede, plînge copilul, plînge și se olicăește (R.-COD.).

OLĂCĂI vb. IV v. olicăi.

OLICĂI, olicăiesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se văita, a se văicări, a se tîngui. Cînd tragi sorocoveții la musteață, de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. – Variante: olăcăi (ȘEZ. XIII 1), olecăi (MAT. FOLK. 551) vb. IV.

olicăì v. Mold. a se văita; nu te mai olicăi atâta! CR. [Cf. bulg. OLELEČA (serb. LELEKATI), a se tângui].

olecăĭésc și olicăĭésc (mă) v. refl. (d. oleo, ca și sîrb. lelekati, d. lele, aoleŭ, și bg. olelikam, d. olelé). Mold. Vechĭ. Azĭ iron. Mă vait.

olicăĭésc, V. olecăĭesc.

olecăi (a se ~) (înv., reg.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă olecăi/mă olecăiesc, 3 sg. se olecăie/se olecăiește, imperf. 1 sg. mă olecăiam; conj. prez. 1 sg. să mă olecăi/să mă olecăiesc, 3 să se olecăie/să se olecăiască; imper. 2 sg. afirm. olecăie-te/olecăiește-te; ger. olecăindu-mă

!olecăi (a se ~) (înv., reg.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se olecăie/se olecăiește, imperf. 3 sg. se olecăia; conj. prez. 3 să se olecăie/să se olecăiască

olecăi vb., ind. prez. 1 sg. și pl. olecăiesc, 3 sg. olecăie / olecăiește, imperf. 3 sg. olecăia; conj. prez. 3 sg. și pl. olecăiască

OLECĂIRE s. v. boceală, bocire, bocit, căinare, jelire, jelit, jeluire, lamentare, lamentație, plângere, plâns, tânguială, tânguire, tânguit, văitare, văitat, văitătură.

olecăire s. v. BOCEALĂ. BOCIRE. BOCIT. CĂINARE. JELIRE. JELIT. JELUIRE. LAMENTARE. LAMENTAȚIE. PLÎNGERE. PLÎNS. TÎNGUIALĂ. TÎNGUIRE. TÎNGUIT. VĂITARE. VĂITAT. VĂITĂTURĂ.

OLECĂI vb. v. boci, căina, jeli, jelui, lamenta, plânge, tângui, văicări, văita.

olecăi vb. v. BOCI. CĂINA. JELI. JELUI. LAMENTA. PLÎNGE. TÎNGUI. VĂICĂRI. VĂITA.

OLECĂIRE s. f. (ȚR) Tînguire, văicăreală. Cîte lacrămi și suspin și olecăiri ne vor împresura. NEAGOE. Etimologie: olecăi. Vezi și olecăi, olecăios, olecăit, olecăitură. Cf. goid, olecăit, olecăitură.

OLECĂI vb. (Mold., ȚR, Trans. S) A se văita, a se văicări, a se tîngui. A: Iară voi veț văieta de durearea inemii voastre și de z(d)robi-tura sufletului vel olecăi-vă. DP, 23^v. S-au mărsu amîndoi pre la țoti domnii... olecăindu-să. IT 1689, 120^r; cf. DOSOFTEI, VS; NECULCE. B: Au mersu amîndoi pre la toți domnii și crai<i> elineșli, plîngînd cu amar și olecăindu-se. IT 1758, 127^v. C: Iar într-o zi, supărîndu-l foarte tare, au început bătrînul a să olecăii și a zice dracului: " Pînă cînd nu mă lași în pace? LIM., 19^r. Au mers amîndoi pre la toți craii și domnii elinești, plîngînc cu amar și olecăindu-să. IT 1767, 6^v. Etimologie: oleo. Vezi și olecăios, olecăire, olecăit, olecăitură. Cf. b o c i, c î n t a, g l ă s i, r u g u c i ¹.

OLECĂIRE s. f. (Învechit, rar) Faptul de a se olecăi; văicăreală, tînguire. Cîte lacrămi și suspini și olecăiri ne vor împresura. neagoe, înv. 309/21. – PI.: olecăiri. – v. olecăi.

OLECĂI vb. IV. Refl. (Învechit și regional) A se văita, a se văicări, a se tîngui. Ș-au udatu-ș veșmintele de pre sine cu lacrămile, olecăindu-să. dosoftei, v. s. octombrie 52^r/5, cf. noiembrie 117^v/31. Pre nime din boieri să nu-i audză... olecăindu-să că sint timpurile grele. neculce, l. 320, cf. cihac, ii, 227. Nu te mai olicăi atîta. După vreme rea a fi el vreodată și senin. creangă, p. 234, cf. ddrf, gheție, R. m., ȘĂINEANU, BARCIANU, ALEXI, W. Nu să mai vaite și să olicăiască. pop., ap. gce ii, 138/34. Am plîns Și m-am olicăit. marian, na. 379. Și să vaită, Să olăcăiește. Mat. folk. 565. Și auzi țipindu-se, Văicărindu-se Și oligăindu-se. id. 584. Cine țipă și se văicărește Și se oligărește? id. 585. Și numai pentru atîta te olicăi și te văicări? i. cr. iv, 109, cf. graiul, i, 300, griGORIU-RIGO, m. P. I, 131, PĂSCULESCU, L. P. 168. Nu te văita, nu te dolecăi. șez. xx, 149, cf. Gr. s. v, 103, pamfile, s. v. 41. Se-ntoarseră de la bordei, olicăindu-se și văicărindu-se. plopșor, c. 45, cf. candrea, f. 357, l. costin, Gr. băn. 150, TOMESCU, GL., ALRT 11, 275. ◊ Fig. Munții... unul cătră altul se olecăiră. cantemir, ist. 170. ◊ intranz. Florică! ce olicăiezi, Pentru ce te văierezi? marian, d. 269. Mă-ntîlnii cu... cutare în cale Plîngînd și olecuind. grigoriu-rigo, m. p. i, 131. ♦ tranz. fact. A face pe cineva să se văicărească, să plîngă. Să n-o mai ciupiți, Să n-o mai necăjiți, Să n-o mai olecăiți. Mat. folk. 596. – prez. ind.: olecăiesc. – Și: olicăi, olăcăi, olecui, dolecăi, oligăi, oligări, olicări (coman, gl.), oricăi (Gr. s. v, 137), oricări (ib) vb. IV; olicăia (prez. ind. olicăiez) vb. I. – De la oleo.

OLICĂI vb. IV v. olecăi.