oftare sf [At: HELIADE, O. I, 71 / V: (înv) oht~ / Pl: ~tări / E: ofta] 1 Oftat¹ (1). 2 (Fig) Necaz. 3 (Fig) Suferință.

OFTARE sf. 1 Faptul de a ofta ¶ 2 Oftat, suspin: năbușindu-și o adîncă și caldă ~ (DLVR.).

OFTARE, oftări, s. f. Acțiunea de a ofta; oftat, suspin. În tăcere, străbătu deodată oftarea șuierătoare a rănitului. SADOVEANU, O. I 52. Tăcu lăsînd să scape din sînul ei o oftare, o oftare de acele ce sfîșie inimi. NEGRUZZI, S. I 18. Să-mi cat oftările Pe toate cărările. TEODORESCU, P. P. 273. Fig. O tăcere adîncă, fără o chemare de pasere, fără o oftare de vînt. SADOVEANU, O. V 592. Și toamna și vîntul ținîndu-și oftarea, Pe buzele moartei își pun sărutarea. NECULUȚĂ, Ț. D. 80.

ofta [At: CAT. MAN. II, 201 / V: (înv) ohta / Pzi: ~tez / E: oft] 1 vi A scoate un oftat (în semn de dor, supărare, regret etc.) Si: a suspina. 2 vi (Îe) A ~ după cineva (sau după ceva) A regreta mult pierderea cuiva sau a ceva. 3 vi (Îae) A dori din tot sufletul pe cineva sau ceva. 4 vi (Rar) A suferi. 5 vt (Înv) A regreta. 6 vr (Îvp) A se jelui.

ohta v vz ofta

ohtare sf vz oftare

OFTA (-tez) vb. intr. 1 A scoate un oftat, a suspina: împreunîndu-și mîniIe, ofta de te’nneca plînsul (VLAH.); Dănilă însă ofta din greu lîngă burduvul cu bani (CRG.); omul de n’ar ~, cu totul s’ar venina (ZNN.) ¶ 2 Ⓕ ~ după ceva, a dori din adîncul sufletului: boierii... a căror inimă ofta după libertate (BĂLC.); toată ziulica ofta omul după o vorbă mai bună ori după un zîmbet (CAR.) [of!].

OHTA = OFTA.

OFTA, oftez, vb. I. Intranz. A scoate un oftat. V. suspina. Era mîhnire și jale, căci despre mine nu se știa nimic; și mama ofta cu amar, închidea ochii, și lacrimi încete îi curgeau pe obrajii zbîrciți. SADOVEANU, O. VI 116. Oftă din adînc și își ușură inima, apăsată ca de o piatră de moară. VLAHUȚĂ, O. A. 103. Iar ea, vorbind cu el în somn, Of tind din greu suspină. EMINESCU, O. I 168. ◊ Fig. Sună acoperișul, oftează adierile vîntului. SADOVEANU, N. P. 257. Vîntul ofta tot mai adînc pe sub praguri. I. BOTEZ, ȘC. 7O. ◊ Expr. A ofta după cineva (sau ceva) = a regreta adine pierderea cuiva (sau a ceva); a dori din tot sufletul pe cineva (sau ceva). Toată ziulica ofta omul după o vorbă mai dulce. CARAGIALE, O. III 33. Să oftezi dup-a ta fată. EMINESCU, O. I 83. Oftă după mărimea și vitejia trecută a romînilor. BĂLCESCU, O. I 319. ◊ Refl. (Popular) A se jelui, a se tîngui. Nu flămînzesc, Nu însetez, Dar totuna mă oftez. GOROVEI, C. 70.

A OFTA ~ez intranz. 1) A inspira adânc și prelung și a expira aerul printre buzele semiînchise cu un sunet caracteristic, ca semn al unui necaz; a scoate suspine; a suspina. ◊ ~ (sau a suspina) după cineva (sau după ceva) a) a dori mult să vadă pe cineva sau ceva; b) a resimți greu pierderea cuiva (sau a ceva). 2) (despre bolnavi sau suferinzi) A rosti întruna „of” (din cauza unei dureri). /Din oft

oftà v. a suspina, a geme. [Tras din oft, formă intensivă din of].

oftéz v. intr. (d. oft, imit., ca și vgr. ohtháo, mă supăr, d. óh, oh, of, și bg. ohtĭy și ohkam). Suspin.

oftare s. f., g.-d. art. oftării; pl. oftări

oftare s. f., g.-d. art. oftării; pl. oftări

oftare s. f., g.-d. art. oftării; pl. oftări

ofta (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. oftez, 3 oftează; conj. prez. 1 sg. să oftez, 3 să ofteze

ofta (a ~) vb., ind. prez. 3 oftează

ofta vb., ind. prez. 1 sg. oftez, 3 sg. și pl. oftează

OFTARE s. v. oftat.

OFTARE s. oftat, suspin, suspinare, suspinat, (pop.) aht, (înv. și reg.) oft, (înv.) oftătură. (O ~ de ușurare.)

OFTA vb. a suspina, (Transilv.) a șioi, (Transilv. și Ban.) a (se) șușcăi, (prin Ban.) a șușni. (A ~ din adâncul inimii.)

OFTA vb. a suspina, (Transilv.) a șioi, (Transilv. și Ban.) a (se) șușcăi, (prin Ban.) a șușni. (A ~ din adîncul inimii.)

OFTARE s. f. Faptul de a ofta; oftat, suspin. Nu întreba cîtă amețeală și oftare și lacrimi, cît s-au mîhnit toată curtea. canta, let. iii, 193/38. Văi..., prăpăstii, codrii cei înfricoșați Gem de duioasa oftare a celor înspăimîntați. beldiman, e. 1/21, cf. lb. Simt o dulce murmurare; Un suspin poate va fi, Poate-a zîne-mi e ohtare, Ce îmi zice: va veni. heliade, o. i, 71. Cîte chinuri... Cîte oftări!... marcovici, c. 24/13. Șezu lîngă fîntînă cu mare întristare și cu ohtări de moarte, așteptînd pe smeu. gorjan, h. i, 29/15. Și luna... mă găsește în suspin și în oftare. conachi, p. 100. Biata fată... tăcu lăsînd să scape din sînul ei o oftare. negruzzi, s. i, 18, cf. alecsandri, p. ii, 79. În zări, Strigări, Oftări. macedonski, o. i, 173, cf. ddrf, barcianu, alexi, w. începură să-și despice pățaniile și să le cîntărească, fiecare socotind că are cîte-o lămurire de adăugat sau cel puțin o oftare. rebreanu, r. i, 273. În tăcere, străbătu deodată oftarea șuierătoare a rănitului. sadoveanu, o. i, 220. Iar la plopul cel mai mare Șede un voinic călare Și tot zice cu oftare, alecsandri, p. p. 411. Biată maică-sa ce plînge... Și vearsă oftări cu sînge. teodorescu, p. p. 118. ◊ Fig. Și toamna și vîntul ținîndu-și oftarea, Pe buzele moartei își pun sărutarea Din urmă. neculuță, ț. d. 80. Oftări mi-ating în zbor fereastra. goga, poezii. 202. Toamna, ca o mireasă întîrziată, își lasă frunze aurii, își sună muzica ei de oftări, pe drumuri, prin grădini și peste nunta primăverii. bacovia, o. 228. Prin flori de lumină și umbră, pe sub ramuri neclintite, într-o tăcere adîncă, fără o chemare de pasere, fără o oftare de vînt, trecu domnița spre banca de piatră, sadoveanu, o. ii, 667. ♦ Fig. Necaz, supărare, amărăciune, suferință. Poartă-n ochi floare de in Și oftare poartă-n sîn. beldiceanu, p. 102. Tot la praguri de străini îți trăiești oftarea. neculuță, ț. d. 112. Ori să-mi cat oftările Pe toate cărările? teodorescu, p. p. 277. – pl.: oftări. – Și: (învechit) ohtare s. f. – v. ofta.