oda^[1] sf vz odaie¹

ODĂ, ode, s. f. Specie a poeziei lirice (formată din strofe cu aceeași formă și cu aceeași structură metrică), în care se exprimă elogiul, entuziasmul sau admirația față de persoane, de fapte eroice, idealuri etc. ♦ (În Antichitate) Poezie sau poem (cu subiect eroic) cântate sau recitate cu acompaniament de liră. ♦ Compoziție muzicală cu caracter eroic, solemn. – Din fr. ode.

hodaie² sf vz odaie¹ corectat(ă)

odaie¹ sf [At: URECHE, L. 209 / V: (reg) ho~, (înv) oda^[1] / Pl: odăi / E: tc oda, bg одая] 1 Cameră. 2 (Reg) Casă. 3 (Reg) Cămară. 4 (Reg) Sobă. 5 (Pop; îs) ~ (mai) mare, (sau dinainte, întâi, de ținere, curată, cea gătită) Cameră în care se primesc oaspeții. 6 (Reg) Cameră mică și joasă, situată de obicei în spatele casei țărănești. 7 (Înv) Locuință. 8 (Mil; înv) Cazarmă de ieniceri, de seimeni etc., folosită uneori și ca închisoare. 9 (Mil; îvr) Regiment de ieniceri. 10 (Îrg) Așezare gospodărească izolată de sat Si: gospodărie, (reg) conac, curte, măieriște. 11 (Olt; îlav) Prin (sau în) odăi Prin străini. 12 (Îal) Pe la vecini. 13 (Îal) Pe la ușile altora. 14 (Mpl) Cătun. 15 (Reg) Clădire improvizată din bârne sau din scânduri, situată afară din sat, servind drept adăpost pentru ciobani, pădurari, agricultori, (rar) pentru animale etc. 16 Încăpere a stânii, în care se prepară și se păstrează cașul și brânza. 17 (Reg; îf hodaie) Cocioabă. 18 (Reg) Târlă cu grajduri pentru vite. 19 (Reg) Loc împrejmuit, lângă o pășune, în care se închid vitele pe timpul nopții. 20 (Reg) Loc mare de pășunat, luat în arendă. 21 (Reg; rar) Grajd. 22 (Reg) Adăpost în care se țin uneltele de gospodărie Si: șopron, șură.

odaie² sf [At: BRANDZA, FL. 499 / Pl: odăi / E: nct] (Bot; reg) 1 Obsigă (1) (Bromus secalinus). 2 Obsigă (2) (Bromus sterilis)

odă¹ sf [At: MUMULEANU, R. 1/1 / Pl: ~de / E: fr ode] 1 Poezie lirică în care se face elogiul unor persoane, fapte eroice sau idealuri. 2 (Ant) Poem eroic cântat sau recitat cu acompaniament de liră. 3 (Pex) Compoziție muzicală cu caracter eroic, solemn.

-odă² [At: DN³ / E: fr ode-] Element secund de compunere savantă cu semnificația „tub cu vid sau cu gaz”.

ODĂ, ode, s. f. Specie a poeziei lirice (formată din strofe cu aceeași formă și cu aceeași structură metrică), în care se exprimă elogiul, entuziasmul sau admirația față de persoane, de fapte eroice, idealuri etc. ♦ (În antichitate) Poezie sau poem (cu subiect eroic) cântate sau recitate cu acompaniament de liră. ♦ Compoziție muzicală cu caracter eroic, solemn. – Din fr. ode.

ODAIE, odăi, s. f. 1. Cameră, încăpere. Copiii nerăbdători așteaptă în odaia din dreapta semnalul cînd vor putea intra. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. L. 19. Radu nu se simțea tocmai bine, și-i plăcea să rămîie singur în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 118. În odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. EMINESCU, O. I 130. ♦ (Învechit) Locuință; apartament. Niște lungi șiruri de clădiri cu tinde slujeau de locuințe sau odăi copiilor din casă, strejilor și slujitorilor domnești. ODOBESCU, S. I 126. 2. (Învechit, regional) Așezare gospodărească izolată de sat, fermă mică, tîrlă de vite etc. Producerea laptelui de la odaia domnului Mișolu este recunoscută de cea mai abundintă de către toți neguțetorii care cumpără laptele de la odăile din această parte a județului. I. IONESCU, D. 358. 3. Otac. Stătusem o săptămînă cu vitele la odaie, lîngă apă. SADOVEANU, la CADE.

ODĂ, ode, s. f. Poezie lirică (formată din strofe cu aceeași formă și aceeași structură metrică), în care se exprimă preamărirea, elogiul, lauda, entuziasmul sau admirația, de obicei față de fapte eroice etc. O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode, Pe cînd inima ta bate ritmul sfînt al unei ode. EMINESCU, O. I 159. Scavinschi scria... sonete... ode. NEGRUZZI, S. I 206. ♦ (În antichitate) Poezie sau poem (mai ales cu subiect eroic), destinat să fie cîntat sau recitat cu acompaniament de liră; p. ext. (și azi) compoziție muzicală cu caracter eroic, solemn.

-ODĂ Element secund de compunere savantă cu semnificația „tub cu vid sau cu gaz”. [< fr. -ode].

ODĂ s.f. (Ant.) Poezie eroică cîntată sau recitată cu acompaniament de liră. ♦ Poezie lirică, care exprimă sentimente de admirație, preamărind mai ales un erou, o faptă eroică etc. ♦ Piesă muzicală eroică, înălțătoare. [< fr. ode, lat., gr. ode].

-ODĂ² elem. „tub cu vid, circuit electronic”. (< fr., germ. -ode, cf. gr. hodos, drum)

ODĂ¹ s. f. 1. (ant.) poezie eroică, poem care se cânta sau se recita cu acompaniament de liră. ♦ poezie lirică în care se exprimă sentimente de admirație, de preamărire față de persoane, fapte eroice etc. 2. lucrare muzicală cu caracter eroic, solemn. (< fr., gr. ode, lat. oda)

ODAIE odăi f. 1) Încăpere în interiorul unei case; cameră. 2) înv. Așezare gospodărească izolată de sat. 3) rar Construcție rudimentară improvizată în câmp, servind ca adăpost; sălaș; colibă. 4) ist. Cazarmă turcească folosită uneori și ca închisoare. [Sil. o-da-ie] /<turc. oda, bulg. odaja

ODĂ ~e f. Creație literară lirică cu caracter solemn, în care se face un elogiu. /<fr. ode

ODAIE s.f. 1. (Mold.) Cameră. L-au dus într-altă odaie, a patra, cu mult mai frumoasă decît cele trei ce șăzusă ei. H 1771, 83^v. Odaie. H 1778, 8^r. După acie am întrat într-alte odăi. H 1779¹, 83^v; cf. H 1771, 81^v, 83^{r, 86^{r}, 88^r, 90^v, 93^v, 99^v; H 1778, 8^v; H 1779², 74^v, 75^r, 75^v. 2. (Mold., ȚR) Locuință. A: Au luat și pe lordachie Ruseț vornicul de l-au dus la odae lui; așijdere și pre nepotu-său . . . la odae lui vel cămăraș. NCL II, 301. Logofătul de taină . . . au avut și odaie osebită în curte. GHEORGACHI. B: Odăi au zidit . . . în Ierusalim. BIBLIA (1688). 3. (Mold.) Cazarmă, folosită uneori și ca închisoare. S-au așăzatu Oprea la odăile dorobanților. URECHE. I-au dus la odae de siimeni de i-au închis. NCL II, 294. Mai tocmit-au și cîteva casă în curțile domnești și odăile simenilor. NECULCE; cf. M. COSTIN; N. COSTIN. ♦ Regiment de ieniceri. Au poroncit hanul și pașa de i s-au . . . rădicat și odăile cele ienicerești ce-l păzeau. AXINTE URICARIUL. 4. (Mold.; ȚR) Tîrlă cu grajduri penlru vite; stînâ. A: Lupul stolnicul . . . avînd poroncă de la domnul ca să calce odăile turcești și pe văcarii turcilor să-i puie pe toți la bir. PSEUDO-E. KOCtĂLNICEANU. B: Odăi de oi vom face. BIBLIA (1688). Etimologie; tc. oda, bg. odaja.

Odaia-Vizirului f. od. partea din raiaua Brăilei, stăpânită de Domnul Țării românești printr’un ispravnic.

odaie f. 1. cameră, încăpere: odaie de culcare; 2. adăpost de vite pe câmp sau într’o pădure: să mi-l aduci cam cu oi, cam cu odăi... POP.; 3. Tr. cătun format din mici moșii iobăgești; 4. (în vechime) cazarmă: odăile seimenești. [Turc. ODA; sensul 3 din ung. HODÁLY, de aceeaș origină].

odă f. 1. la cei antici, poemă destinată a fi cântată; 2. azi, mică poemă împărțită în strofe egale: oda e forma obișnuită a poeziei lirice.

hodáĭe, V. odaĭe.

odáĭe f., pl. odăĭ (turc. oda, ngr. odás [scris ontâs], bg. sîrb. odaja. D. rom. vine ung. hodály, cătun, și rut. odaĭa, stînă. V. odaliscă). Cameră, încăpere: odaĭe de dormit. Perdea, îngrăditură p. oĭ vara la cîmp orĭ în pădure și în care e și o căsuță: la munte-s oamenĭ care-șĭ fac vacu maĭ mult în pădure pe la odăĭ (Sov. 209), odaĭa luĭ era în fundu pîrăuluĭ (209). Cazarmă (Vechĭ). Cătun (Trans. După ung.). – Și hodaĭe (Trans. Munt.).

*ódă f., pl. e (vgr. odé lat. óde și óda). La vechiĭ Grecĭ și Romanĭ, orĭ-ce poemă destinată să fie cîntată: odele luĭ Pindar. Astăzĭ poemă lirică împărțită în strofe asemenea între ele pin număru și măsura versurilor.

odaie (pop.) s. f., art. odaia, g.-d. art. odăii; pl. odăi, art. odăile (desp. -dă-i-)

odă s. f., g.-d. art. odei; pl. ode

odaie (pop.) s. f., art. odaia, g.-d. art. odăii; pl. odăi, art. odăile (-dă-i-)

odă s. f., g.-d. art. odei; pl. ode

odaie s. f., art. odaia, g.-d. art. odăii; pl. odăi

odă s. f., g.-d. art. odei; pl. ode

odaie

odaie, -dăi, -dăii gen. a.

ODAIE s. v. adăpost, apartament, așezare, casă, cămin, domiciliu, locuință, obsigă, sălaș.

ODAIE s. v. cameră.

ODĂ s. (LIT., MUZ.) imn.

odaie s. v. ADĂPOST. APARTAMENT. AȘEZARE. CASĂ. CĂMIN. DOMICILIU. LOCUINȚĂ. OBSIGĂ. SĂLAȘ.

ODAIE s. cameră, încăpere, (pop.) sală, (înv. și reg.) sobă, (reg.) casă, (înv.) cămară, stanță. (Apartament cu două ~.)

ODĂ s. (LIT., MUZ.) imn.

odaie (odăi), s. f. – 1. Locuință, sălaș. – 2. Cazarmă, tabără. – 3. Cameră, încăpere. – 4. Fermă, gospodărie. – 5. (Trans.) Casă izolată. – Var. (Munt.) hodaie. Mr. odă, udă, udae. Tc. oda (Roesler 600; Șeineanu, II, 274; Lokotsch 1584), cf. ngr. όντᾶς, alb. odë, bg., sb. odaja. – Der. odăiță, s. f. (cămăruță; casă mai mică); odagiu, s. m. (fecior, valet; argat), din tc. odaci; odăiaș, s. m. (valet; fecior); odăiașe, s. f. (servitoare, fată în casă); odăielnic, adj. (hoinar; linge-blide); odalîc, s. n. (tîrlă cu tot ce ține de ea), din tc. odalik; odaliscă, s. f. (femeie de serviciu în haremul unui sultan; cadînă), dublet al cuvîntului anterior prin intermediul fr. odalisque; odabașă (var. odobașă), s. f. (căpitan), din tc. odobaș. – Din rom. provine mag. hodály „baci” (Candrea, Elemente, 402; Edelspacher 14).

odă (< gr. ᾠδή [odé], „poem liric”, „cântare”) 1. În antichitatea clasică, gen (1, 2) al liricii poetice și, în general, orice vers cântat (la Alkaios, Sapho, Anacreon, Horațiu). Prima o. pythică a lui Pindar este una din melodiile gr. păstrate (fragmentar) prin notație (v. greacă, muzică). 2. În muzica biz., unul din cele două grupuri ale canolului (2) de la utrenie*; fiecare grup, alcătuit din 4, 6, 8, 10 sau 12 strofe (tropare*), începe cu irmosul* sau catavasia* – strofe model ale celorlalte strofe. Sin. cântare; cântândă; peasnă. 3. Gen al muzicii corale, creat de umaniști în scop didactic. Concepută armonic, la patru voci, notă* contra notă și urmărind redarea exactă a metrului (3) horațian (dar și a metrului versurilor altor poeți antici), o. a fost inițiată în Germania de Konrad Celtes și a fost cultivată de Senfl, B. Ducis, P. Hofhaymer, M. Agricola, Goudimel, Tritonius (Glareanus). Pătrunderea o. în diferitele colecții i-a asigurat răspândirea și o anumită durabilitate în timp. O astfel de colecție este și cea intitulată Odae cum harmoniis, alcătuită de către reformatorul transilvănean Honterus (cuprinzând, probabil, și unele compoziții ale acestuia). ♦ O. create aprov. în aceeași perioadă în Italia (da Rore, Lassus) se bazează pe o ritmică ce reprezintă un compromis între metrica versului și accentul cuvântului. 4. Începând din sec. 17, compoziție de tipul cantatei* cu caracter festiv, solemn, omagial, fără legături evidente cu o. (3). Linia acestui tip de compoziție se profilează în Anglia (Purcell, Blow, Haendel), se regăsește în finalul Simfoniei a IX-a de Beethoven și se continuă prin romantism*, până în zilele noastre. ♦ Școala berlineză de la mijlocul sec. 18 (compozitori: Marpurg, Ph. E. Bach, Kirnberger, J. Fr. Agricola) a desemnat prin o. liedul* strofic; titlul a fost atribuit de Schubert unora dintre liedurile sale („An Chloe”, „Odă saphică”).

-ODĂ „circuit, tub electronic”. ◊ gr. hodos „cale, drum” > fr. -ode, germ. id., engl. id. > rom. -odă.

ODĂ (< fr. ode < gr. ode, cîntec) Specie a genului liric în care sînt exprimate sentimente de admirație pentru faptele unor eroi, pentru o persoană, față de patrie etc. Ca specie de sine stătătoare, oda s-a dezvoltat din cîntecele și jocurile rituale, închinate zeilor în lumea antică. Ilustrată în lirica greacă de Pindar, în ale cărui ode triumfale erau slăviți atleții, învingători în jocurile olimpice, iar în lirica latină, de Horațiu. Alcătuită din strofă, antistrofă și epodă, la început a avut caracterul unei poezii cu formă fixă, cîntată sau declamată în acompaniament instrumental. Mai tîrziu însă ea nu a mai fost legată de muzică. Indiferent de temă, oda se caracterizează prin invocația retorică de la început, prin motivarea concentrată a sentimentului de preamărire și admirație, menținîndu-se astfel vigoarea emoției, prin comparații uimitoare, ritm amplu și plin de avînt. De obicei, strofa ultimă a unei ode conține un îndemn mobilizator. Stilul ei este variat, în funcție de diversitatea subiectelor. După conținut, oda poate fi: eroică (Umbra lui Mircea. La Cozia de Gr. Alexandrescu); religioasă sau sacră (Psalmii lui David, iar în poezia noastră Rugăciune de Gr. Alexandrescu, Rugăciune de O. Goga); filozofică (Cuvîntul de Al. Vlahuță); personală (Odă la Schiller de I.H. Rădulescu, Lui Eminescu de Al. Vlahuță). Ex. Alcătuire de cuvinte românești, Îți văd prin veacuri inedita bogăție... Întinerind, pe zi ce-mbătrînești, O, grai din viitor, mărire ție! Din auroră magic te-arătai... Ai preschimbat bordeiele-n palate. Te văd cum gloriosul drum ți-l tai În falduri de sonorități catifelate. (V. EFTIMIU, Odă limbii române) Partidul e-n toate: E-n cele ce sunt Și-n cele ce mîine vor rîde la soare; E-n holda întreagă și-n bobul mărunt, E-n pruncul din leagăn și-n omul cărunt, E-n viața ce veșnic nu moare. El sfarmă ce-i putred, doboară ce-i greu, Cu steagul cel roșu învinge și cîntă; Așterne al păcii senin curcubeu; E-n inima care zvîcnește mereu Și-n sufletul care se-avîntă... (N. LABIȘ, Partidului)

ODA, Nobunaga (1534-1582), comandant militar și om de stat japonez. După o aprigă bătălie, a preluat puterea de la ultimul shogun al dinastiei Ashikaga (Yoshiaki), proclamându-se șef militar al Japoniei (1573). A dus o politică de unificare a întregii țări sub autoritatea sa. A permis intrarea misionarilor și constituirea de misiuni și biserici. Asasinat.

odă, ode s. f. Denumire a poemului biblic alcătuit din șase până la nouă strofe (tropare), dintre care prima numită catavasie sau irmos, servește ca model (în ceea ce privește numărul silabelor și locul accentelor) celorlalte strofe ale odei. Două, trei, patru, opt sau nouă ode la un loc alcătuiesc canonul de la vecernie și utrenie; peasnă, cântare. – Din fr. ode, lat. oda (< gr. oda „cântec”).

ÓDĂ (< fr.; lat. oda, gr. ode „cântec”) s. f. 1. (În Antichitate) Poem liric, în general cu subiect eroic, recitat sau cântat cu acompaniament de liră. 2. Specie a poeziei lirice caracterizată inițial printr-o formă prozodică relativ fixă (strofă, antistrofă, epodă), care elogiază personalități, fapte eroice sau idealuri. Apărută în Grecia antică, a fost reprezentată, mai ales, de Anacreon, cu poezii închinate dragostei și vinului și de Pindar („Ode triumfale”). Cunoscuți autori de o. au fost: Horațiu, T. Tasso, P. de Ronsard, A. Manzoni, P.B. Shelley, F.G. Klopstock, V. Hugo, M.I. Lermontov, G. Carducci; în literatura română: V. Alecsandri, V. Cârlova, M. Eminescu, L. Blaga, T. Arghezi. ♦ Compoziție muzicală cu caracter savant și nobil, cu teme religioase, umaniste sau solemne, dezvoltată în sec. 16 sub forma de odă în metru antic. Cea cu forma liberă s-a dezvoltat ulterior, devenind un gen de celebrare și omagiu pentru căsătorii, serbări aniversări sau funeralii („Oda sf. Cecilia” de Purcell și de Haendel, „Odă funebră” de Bach). În sec. 18-19 apare doar izolat (cu forme foarte variate și făcând referință la Antichitate).

ODĂILE, com. în jud. Buzău, situată în Subcarpații Buzăului, pe râul Bălăneasa; 1.111 loc. (2003). Pomicultură. În satul O., menționat documentar în 1582, se află o biserică de lemn cu hramul Sf. Gheorghe (1826).