OCUPANT, -Ă, ocupanți, -te, s. m. și f. (Adesea adjectival) Stat care (prin forțele sale armate) ia în stăpânire un teritoriu, un oraș străin etc. ♦ P. ext. Persoană care are sau ia (temporar) în posesiune ceva; ocupator. – Din fr occupant.

ocupant, ~ă smf [At: OȚETEA, T. V. 322 / V: (înv) ~nd / Pl: ~nți, ~e / E: fr occupant] 1-2 (Mpl) (Armată sau) trupă care ia în stăpânire o țară, un teritoriu, un oraș străin etc. Si: ocupator (1-2). 3 Persoană care face parte din această armată Si: ocupator (3). 4-5 (Pex) Persoană care (are sau) ia temporar în posesiune ceva Si: ocupator (4-5).

*OCUPANT sm. Cel care a ocupat un loc, care a pus stăpînire pe un loc: primul ~ [fr.].

OCUPANT, -Ă, ocupanți, -te, s. m. și f. (Adesea adjectival) Stat care (prin forțele sale armate) ia în stăpânire un teritoriu, un oraș străin etc. ♦ P. ext. Persoană care are sau ia (temporar) în posesiune ceva; ocupator. – Din fr. occupant.

OCUPANT, -Ă, ocupanți, -te, s. m. și f. (Mai ales la pl.) Persoană, forță armată etc. care ia în stăpînire un teritoriu sau un oraș străin. Poporul [romîn] mocnea de ură împotriva ocupanților hitleriști. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 347. ◊ (Adjectival) Putere ocupantă.

OCUPANT, -Ă s.m. și f. Persoană, forță armată etc. care ocupă un oraș, o țară etc. ♦ (P. ext.) Cel care deține sau ia (temporar) în posesiune ceva. [Cf. fr. occupant].

OCUPANT, -Ă s. m. f. stat, armată, trupă etc. care ia în stăpânire un teritoriu, un oraș străin. ◊ cel care ocupă un loc, o masă etc. (< fr. occupant)

OCUPANT¹ ~tă ( ~ți, ~te) Care ocupă cu armele o țară sau un teritoriu străin. Armată ~tă. /<fr. occupant

OCUPANT² ~tă (~ți, ~te) m. și f. Persoană care, făcând parte din populația unei țări, ocupă un teritoriu străin; cotropitor. /<fr. occupant

ocupant m. care ocupă, care s’află în posesiune: primul ocupant.

*ocupánt, -ă adj. (lat. óc-cupans, -ántis). Care ocupă, care se află în posesiunea unuĭ lucru: lucrurile fără stăpîn îs ale primuluĭ ocupant.

ocupand, ~ă sm vz ocupant

PRIMO OCCUPANTI (lat.) = Celui dintîiu ocupant. Formulă întrebuințată în tratatele de pace.

ocupant adj. m., s. m., pl. ocupanți; adj. f., s. f. ocupantă, pl. ocupante

!ocupant adj. m., s. m., pl. ocupanți; adj. f., s. f. ocupantă, pl. ocupante

ocupant s. m., pl. ocupanți

OCUPANT s., adj. v. cuceritor.

OCUPANT s., adj. cuceritor, (înv.) supuitor, (franțuzism înv.) concherant. (~ al cetății.)

OCUPANT, -Ă s. m. și f. (Mai ales la m. pl.) Armată, trupă care ia în stăpînire o țară, un teritoriu, un oraș străin etc.; persoană care face parte din această armată. Multe case boierești au fost incendiate, fiindcă proprietarii n-au vrut sau n-au putut vărsa ocupanților sumele de bani cerute. OȚETEA, T. v. 322. ◊ (Cu sens colectiv) Pe dinaintea și prin fundul cazărmii trecuseră și treceau și acum convoaie de fugari... De ce își părăsesc sălașul? Ce poate să le facă lor ocupantul? PAS. Z. III, 51. ◊ (Adjectival) Socialiștii ceruseră autorităților ocupante învoirea să organizeze o serbare. PAS, Z. IV, 25. ♦ p. ext. Persoană care are sau ia (temporar) în posesiune ceva (un loc, o masă, un scaun etc.). cf. ȘĂINEANU, ALEXI, W. Primii ocupanți, ...rămîneau stăpîni pe masă toată seara. BENIUC, m. C. I, 27. – pl.: ocupanți, -te. – Și: (învechit) ocupand, -ă s. m. și f. ALEXI, W. , – Din fr. occupant.