oceință sf [At: VARLAAM, C. 58 / V: (reg) oci~^[1] / Pl: ? / E: ocei + -ință] (Îrg) Deznădejde. modificată

OCEINȚĂ s.f. (Mold., ȚR) Deznădejde, desperare. A: Să ne pocăim de păcatele noastre, să nu cădem în oceință. VARLAAM. Cuvînt mare cuvîntară, Dîndu-și inemii credință, Cum să hiu cu oceință. DOSOFTEI, PS. Duhul oceinței să bucură cînd veade înmulțindu-se răutățile. L SEC. XVII, 130^v; cf. L SEC. XVII, 78^v, 82^v, 133^r. B: Inema ... să întoarce în răutate, cînd iaste oceință în inemă. FL.D 1700, 18^v. La noianul milosîrdiii prea înduratului fiiului tău îmi aruncu oceința sufletului mieu. MMD 1775, 67^r; cf. ST. LEX.; LEX. 1683, 77^v; L ante 1693, 126^r, 131^r, 206^r, 209^v. // C: Să ne pocăim de păcatele noastre, să nu cădem în oceință. C 1737, 39^r; cf. C 1737, 6^v. Etimologie: ocei + suf. -intă. Vezi și oceaianie, ocei, oceit. Cf. o c e a i a n i e.

oceínță f., pl. e (d. mă oceĭesc). L. V. Desperare.

ociință sf vz oceință

oceință s.f. (înv.) desperare, oceianie.