ocei vr [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 102^v/26 / Pzi: ~esc / E: slv отъчаꙗти] (Înv) A-și pierde speranța Si: a se descuraja, a deznădăjdui.

oceĭésc (mă) v. refl. (vsl. otŭčaĭati). L. V. Mă desnădăjduĭesc.

ocei (-ceiesc, it), vb. refl. – A despera. Sl. otucejati (Tiktin). Sec. XVII, înv. – Der. (înv.) oceianie (var. o(t)ceaianie), s. f. (desperare), din sl. otucejanije; oceință, s. f. (desperare.)

OCEI vb. (Mold., ȚR) A se descuraja, a deznădăjdui. A: Nime să nu oceiască, fraților, de păcate, ce să răbdăm. DOSOFTEI, VS. B: Asupra priiatenului bun, de vei zmulge și armă, tot nu te ocei. ALB., 51^r. Ca să nu să oceiască de înviere și să să nădăjduiască de judecată. MĂRGĂRITARE 1746. Etimologie: sl. otŭčajati. Vezi și oceaianie, oceință, oceit.

ocei, oceiesc, vb. IV (înv.) a se descuraja, a desnădăjdui.

OCEI vb. IV. refl. (Învechit, urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A se descuraja, a-și pierde speranța, a deznădăjdui. Nime să nu să oceiască, fraților, de păcate, ce să răbdăm. dosoftei, v. s. noiembrie 102^v/26, cf. ianuarie 43^v/14. Ca să nu să oceiască de înviere și să să nădăjduiască de judecată (a. 1746). ap. TDRG. – prez. ind.: oceiesc. – Din slavon. отъчататн.