oceanie¹ sf vz oceaianie

oceanie² sf vz ucenie

OCEANIE s.f. v. oceaianie.

oceánie (ea dift.), V. ucenie.

oceaianie sf [At: (a. 1652) BV. I, 201 / V: (reg) oceanie, ocei~, otc~ / P: ~cea-ia~ / Pl: ~ii / E: slv отъчьꙗниѥ, отъчььниѥ] (Înv) Descurajare.

oceianie sf vz oceaianie

ocenie sf vz ucenie

otceaianie sf vz oceaianie

ucenie sf [At: (sec. XVI-XVII) TEXTE ROM. (XVI), 409 / V: oc~, oceanie / Pl: ~ii / E: slv оучениѥ] (îrg) 1 Instrucție ostășească Si: (îvp) mustră¹ (1). 2 Exercițiu militar. 3 Teorie, învățătură (în armată).

OCEAIANIE s. f. (Mold., ȚR) Descurajare, deznădejde, desperare. A: Văzîndu-l dosădit cu foamea în temniță, cădea la oceaianie. DOSOFTEI, VS. Ci dupe greșeală (dupe pecatu, adecă) se nu la oceanie cădemu. CANTEMIR, DIVANUL. Oceanie de cătră Dumnezeu, PRAV., 109^v. B: Întăreaște pre cei ce stau și pre cei căzuți nu-i lasă in oceaianie. ÎNDREPTAREA LEGII. Mi-am spus cugetele mele și m-am dus la oceanie. MĂRGĂRITARE 1691. Deși greși, nu căzu în oceaianie. NEAGOE; cf. PATERIC 1725; ANTIM. Variante: oceanie (PRAV., 109^v; MĂRGĂRITARE 1691; CANTEMIR, DIVANUL). Etimologie: sl. otŭčajanije, otŭčaanije. Vezi și ocei, oceință, oceit. Cf. o c e i n ț ă.

oceaĭánie f. (vsl. o[tŭ]čaĭaniĭe). L. V. Desperare. – Și oceĭa- și otc-. V. oceință.

oceĭánie, V. oceaĭanie.

océnie, V. ucenie.

ucénie f. (bg. rus. učénie, vsl. učeniĭe, învățătură. V. ucenic, poucenie). Munt. Rar. Instrucțiune militară, șmotru. – Și océnie (Mold.): taĭcă-su la Plevna făcuse ocenie, nu glumă (Sov. 232. Alt ex. din Olt. în rev. I. Crg. 3, 347) și oceánie (Munt. vest. CL. 1913, 115).

ucenie s.f. (înv.) învățătură.