ocarnic, ~ă [At: (cca 1618) GCR I, 50/11 / Pl: ~ici, ~ice / E: ocară + -nic] (Înv) 1 a Vrednic de ocară Si: rușinos. 2 smf Defăimător.

ocárnic, -ă adj. (d. ocărăsc). Vechĭ. Ocărîtor, defăĭmător. Vrednic de ocară.

OCARNIC adj. v. blamabil, condamnabil, criticabil, neîngăduit, neonorabil, nepermis, regretabil, reprobabil, rușinos, urât, vinovat.

ocarnic adj. v. BLAMABIL. CONDAMNABIL. CRITICABIL. NEÎNGĂDUIT. NEONORABIL. NEPERMIS. REGRETABIL. REPROBABIL. RUȘINOS. URÎT. VINOVAT.

OCARNIC adj. și s.m. 1. Adj. (Mold.) Vrednic de ocară, rușinos. Ocarnică faptă, pentru pricină mică au ocărit pe boier mare. N. COSTIN. 2. S.m. (Mold., Trans. SV) Defăimător, bîrfitor. A: Și să va sfărîma pentru necurățîie de suflet ochiul ocarnicului, limba strîmbului. DP, 20^v; cf. DP, 11^v. C: Să să ferească de amăgitura ocarnicilor ce să cheamă epicurei. N. TEST. (1648). Etimologie: ocară + suf. -nic. Cf. balamut, blojeritor, ciocotniță (2), mo z a v i r.

OCARNIC, -Ă adj., s. m. și f. (Învechit) 1. adj. Vrednic de ocară; rușinos. Ocarnică faptă, pentru pricină mică au ocărit pe boier mare. n. costin, let. ii, 102/7. Netrebnicul izvoditoriu scărbavnicii scrisori purtătoare de ocarnice bărfire se va pedepsi după măsura cutezării sale (a. 1804). uricariul, iii, 60, cf. budai-deleanu, lex. 2. s. m. și f. Defăimător, bîrfitor. La vreamea de-apoi vor veni ocarnicii îmblînd după pohtele sale (ante 1618). gcr i, 50/11. Să să ferească de amăgitura ocarnicilor ce să chiamă epicurei. n. test. (1648), 186^v/16. Că dzua domnului Savaoft vine asupra tot ocarnicul și trufașul. dosoftei, ap. hem, 1923. – PI.: ocarnici, -e. – Ocară + suf. -nic.