ocaianic, ~ă smf, a [At: CORESI, EV. 328 / V: ~ainic / Pl: ~ici, ~ice / E: slv окаꙗникъ] (Slm) 1-2 (Om) vrednic de plâns Si: nefericit. 3 (Om) păcătos.

ocaĭánic, -ă adj. (vsl. okaĭanĭnikŭ. V. caĭnic). Vechĭ. Nenorocit, de plîns. – Scris și ocaánic.

ocaiainic, ~ă a vz ocaianic

ocaianic (ocaianică), adj. – Mizer, nenorocit. Sl. okajaniniku (Tiktin). Sec. XVII, înv.

OCAIANIC adj. (ȚR, Criș.) Vrednic de plîns, nefericit. B: Nu-și pot aduce aminte ocaianicii de ei, că cîte sînt ale lumii toate sînt putrede și trecătoare ca o nimică. ÎNV. 1642, 11^r. O, vai de tine, ocaianice, dară căzutu-ți-s-au să faci hiclenie ca aceasta? N 1682, 25^v. Iar podul, cu voia lut Dumnezeu, să rumse și să înecă ocaianicul Maxentie. NB, 174; cf. CAZANIE 1642; ÎNDREPTAREA LEGII; NEAGOE; N 1727, 164^r; GI, 15^r. C: Nu cunoașteți, ocaianicilor, că iară duminecă voi să giudec viii și morții ? LD, 5^v- 6^r. Variante: ocainic (GI, 15^r). Etimologie: sl. okajanikŭ, okajanĭnikŭ. Cf. o c ă i t.

ocaianic, ocaianică, ocaianici, ocaianice, adj. (înv.) nefericit, mizerabil, păcătos.

OCAIANIC, -Ă adj. (Slavonism, adesea substantivat) Nefericit, vrednic de plîns; păcătos, mizerabil. Să ne ferim să nu fim ocaianici. coresi, ev. 328. Stinge văpaia poftelor meale, că measer sănt, ocaiannic. paraclis (1639), 250. Împrumutează, ocaiannice și iubitoare de argint, celuia ce-ț dă (a. 1642). gcr i, 96/25. Și zicea ocaiainicii dă ei cum sufletul înblă singur mai nainte de tiposirea trupului (a. 1 652). id. ib. 163/17. Nu este nimenea... să fi făcut păcate cîte am făcut eu ocaianicul și spurcatul. neagoe, înv. 278/6, cf. 145/28. Vai de tine, ocaianice, dar căzutu-ți-s-au ție să faci hiclenie ca aceasta? (a?), mag. ist. iv, 251. – pl.: ocaianici, -e. – Și: ocaiainic. -ă adj. – Din slavon. οκαιαηπκη, οκαιαηπκη.