ocăcăit sn [At: GANE, N. II, 180 / V: ocăit / Pl: ~uri / E: ocăcăi] 1-2 Ocăcăire (1-2).

OCĂCĂIT, OCĂIT sbst. 1 🐟 Strigătul, cîntatul broaștelor, orăcăit ¶ 2 🐦 Măcăit: auzeam... cîte un mic ocăit înnăbușit a vre-unei rațe (GN.) [ocă(că)i].

ocăcăit n. strigătul broaștelor.

ocăcăít n., pl. urĭ. Strigăt de broaște.

ocacai v vz ocăcăi

ocai¹ v vz ocăcăi

ocăcăi vi [At: LB / V: (reg) ocacai, ocai, ocăi, ocăni, ocâcâi, ococai, ococăi / Pzi: 3 ~iește și ocăcăie / E: oacaca] 1 (D. broaște) A orăcăi. 2 (D. rațe, îf ocăi) A măcăi.

ocăi v vz ocăcăi

ocăit² sn vz ocăcăit

ocăni v vz ocăcăi

ocâcâi v vz ocăcăi

ocâi^[1] v vz ocăcăi

ococai v vz ocăcăi

ococăi v vz ocăcăi

OACACA! 👉 OCACA!

OCĂCĂI, OCĂI (-ăesc) vb. intr. 1 🐟 A striga, a cînta ca broaștele, a orăcăi ¶ 2 🐦 A măcăi (vorb. de rațe): două rațe grase, pîntecoase, trecură ocăind deasupra capului meu (GN.) [ocaca! – oac!].

ocăcăì v. a striga ca broaștele. [Onomatopee: ocaca!].

ocăcăĭésc v. intr. (d. oacaca, strigătu broaștelor). Strig ca broaștele.

OCĂCĂIT s. v. orăcăit.

OCĂCĂIT s. orăcăială, orăcăire, orăcăit, (rar) miorcăit, (reg.) miorcoteală, miorcotire. (~ de broască.)

OCĂCĂI vb. v. orăcăi.

OCĂCĂI vb. a orăcăi, (rar) a miorcăi, (reg.) a măcăi, a miorcoti, a răcăni. (Broasca ~).

OCĂCĂI vb.IV. intranz. (Despre broaște) A orăcăi. Cf. lb, polizu, cihac, ii, 223, ddrf, ȘĂINEANU, BARCIANU, ALEXI, W., h VI 8, 182, vii 29, 209, ix 308, alr ii 6220/105, 219, 414, 682, 812, 928, a ii 4. ♦ (Despre rațe, de obicei în forma ocăi) A măcăi. Atunci două rațe grase, pîntecoase trecură ocăind deasupra capului meu. gane, n. ii, 182, cf. h i 22, 35, iii 290, vi 3, 8, vnij 120, 127, 142, 169, 306, viii2 61, 115, 165, 182, 282, x 316, 413, 507, 583, a vi 16, 26. – prez. ind. pers. 3: ocăcăiește și ocăcăie. – Și: ocacai (h xvii 391), ocîcîi (ib. xvii 269), ococăi (ib. ix 308), ococai (dr. ii, 122), ocăi, ocai (id. II, 132), ocîi (ib. II, 132), ocăni (lungianu, cl. 230, prez. ind. pers. 3 oacăne) vb. IV. – v. oacaca.

OCĂCĂlT s. n. Orăcăit. Cf. ddrf, șăineanu, alexi, w., h ii 28. ♦ Măcăit. Din cînd în cînd auzeam, ca o notă pierdută în adîncul tăcerii, cîte un mic ocăit înăbușit al vreunei rațe. gane, n. ii, 180. – Și: ocăit s. n. – v. ocăcăi.