OBIÉCT, obiecte, s. n. 1. Corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuințare. ◊ Obiect al muncii = lucru sau complex de lucruri asupra cărora acționează omul în cadrul procesului de producție, direct sau cu ajutorul mijloacelor de muncă, pentru a le modifica potrivit nevoilor sale. Obiect de inventar = tot ceea ce este sau poate fi inventariat. 2. Element, materie asupra căreia e îndreptată gândirea, activitatea intelectuală a omului. ◊ Loc. adj. și adv. La obiect = (despre discursuri, expuneri etc.) în temă, fără divagații inutile. ♦ (Fil.) Ceea ce se află în afara eului; lucru care afectează simțurile noastre sau asupra căruia se îndreaptă gândirea noastră. ♦ Conținutul asupra căruia se îndreaptă cunoașterea; ceea ce este cunoscut. 3. Ceea ce formează materia unei discipline, disciplină de studiu; materie. 4. Scop, țintă, țel; obiectiv. 5. (Gram.; în sintagmele) Obiect direct = complement direct. Obiect indirect = complement indirect. – Din lat. obiectum, germ. Objekt.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
romac
| Semnalează o greșeală
| Permalink
OBIÉCT ~e n. 1) Corp solid, cunoscut direct cu ajutorul simțului. 2) Bun material rezultat din procesul muncii. ~ de consum. ~ de uz casnic. 3) Materie asupra căreia este orientată activitatea spirituală sau artistică. ~ de cercetare. ~ de descriere. 4) Ființă sau lucru pentru care cineva manifestă un sentiment. ~ de admirație. 5) Disciplină de studiu într-o instituție de învățământ. 6) filoz. Corp sau fenomen existent în realitate, în afara subiectului și independent de conștiința acestuia. 7) lingv. Parte de propoziție care indică asupra cui este orientată acțiunea verbului; complement. [Sil. o-biect] /<lat. obiectum, germ. Objekt
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
OBIÉCT s.n. 1. Lucru; tot ceea ce poate fi perceput prin simțuri; (spec.) tot ceea ce se înfățișează vederii. 2. Tot ceea ce preocupă gândirea, activitatea intelectuală a omului. ♦ Tot ceea ce formează materia unei științe, a unei discipline; disciplină de studiu. 3. Țintă, scop, țel. 4. Complement (direct sau indirect). [Pron. o-biect. / < lat. obiectum, cf. fr. objet].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
OBIÉCT s. n. 1. lucru, tot ceea ce poate fi perceput prin simțuri. ~ de inventar = mijloc de muncă de uz curent, parte din mijloacele circulante ale unei întreprinderi. 2. (ec.) ~ ul muncii = lucru asupra căruia acționează omul pentru a-l modifica potrivit nevoilor sale. 3. tot ceea ce preocupă gândirea, activitatea intelectuală a omului; ceea ce formează materia unei științe, a unei discipline. 4. (fil.) realitatea exterioară subiectului (1); (spec.) ceea ce este dat în cunoaștere, conținutul obiectiv al cunoștințelor subiectului. 5. (fig.) țintă, scop, țel. 6. complement (direct sau indirect). (< lat. obiectum, germ. Objekt)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
obiéct (-biect) s. n., pl. obiécte
Sursa: DOOM 2
(2005)
|
Adăugată de
Laura-ana
| Semnalează o greșeală
| Permalink
OBIÉCT s. 1. v. lucru. 2. disciplină, materie, (înv.) învățătură, matimă. (~ de învățământ.) 3. v. scop. 4. v. complement.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
OBIÉCT s. v. cauză, considerent, mobil, motiv, pricină, prilej, rațiune, temei.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
obiéct (obiécte), s. n. – Lucru. Lat. obiectum (sec. XIX). – Der. (din fr.) obiecta, vb.; obiectiv, s. n.; obiectiva, vb.; obiectivitate, s. f.; obiecți(un)e, s. f.
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
obiéct s. n. (sil. -biect; mf. ob-), pl. obiécte
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
obiéct s.n. (în sintagmele: obiect direct, obiect indirect, obiect secundar) termenul obiect este utilizat de preferință în gramatica franceză și în cea engleză, precum și în terminologia modernă românească.
Sursa: DSL
(1997)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
obiéct s.n. (în sintagmele: obiect direct, obiect indirect, obiect secundar) termenul obiect este utilizat de preferință în gramatica franceză și în cea engleză, precum și în terminologia modernă românească.
Sursa: DSL
(1997)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
OBIÉCT (‹ lat.) s. n. 1. Orice corp solid, de obicei prelucrat, folosit în diverse împrejurări; lucru (1). ◊ (CONT.) Obiecte de inventar = bunuri de valoare mai mică decât limita prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe, indiferent de durata lor de serviciu, sau cele cu o durată mai mică de un an, independent de valoarea lor, precum și bunurile asimilate acestora (de ex. echipamentele de protecție și de lucru, mecanismele, dispozitivele, verificatoarele, aparatele de măsură și control etc.). 2. Ceea ce formează materia unei discipline; disciplină de studiu. 3. (FILOZ.) Ceea ce există în afara subiectului, adică în afara omului ca ființă activă și conștientă, independent de el, și este modificat prin activitatea lui practică. ♦ Spec. (În gnoseologie) Conținutul spre care se îndreaptă cunoașterea; ceea ce este cunoscut (în opoziție cu subiectul cunoscător). 3. 4. (PSIH., la S. Freud) Un lucru, o persoană, o aparte a unei persoane (ex. sânul matern), reale sau fantasmatice, în care și prin care o pulsiune a subiectului caută să-și atingă scopul; o persoană, o entitate, un ideal cu care subiectul ca totalitate intră în relație (obiectuală) și pentru care el simte iubire sau ură. 5. Fig. Țintășcop, țel. 6. (LINGV.) O. direct = complement direct. ◊ O. indirect = complement indirect.
Sursa: DE
(1993-2009)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
feméie-obiéct s.f. Femeie redusă la starea de obiect de plăcere ◊ „Bărbatul nu mai e în exclusivitate «acel care alege». Lângă «femeia-obiect», apare «bărbatul-obiect».” Cont. 25 XII 70 p. 6. ◊ „Femeile sunt îmbrăcate, decorate, stilizate de gustul masculin, în vederea consumului masculin, și această situație e acceptată și chiar dorită, nu numai la nivelul femeilor-obiect, dar și la nivelul femeilor emancipate.” Cont. 21 V 71 p. 6; v. și 9 VI 78 p. 9 (din femeie + obiect; cf. fr. femme-objet; DMN, DMC 1965)
Sursa: DCR2
(1997)
|
Furnizată de Editura Logos |
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
obiect sonor, unul sau mai multe sunete* (o multitudine), sau alte fenomene acustice cu frecvența* relativ determinabilă care constituie materialul de lucru (brut) al compozitorului, din a cărui organizare se nasc evenimente sonore sau fenomene muzicale complexe. Deși noțiunea a fost anticipată în practica muzicală de E. Varèse, prin utilizarea blocurilor sonore (devenite ulterior clustere*), teoretic, ține de apariția muzicii experimentale (respectiv a muzicii concrete*) care, la început, delimita, „muzica ce ne înconjoară” în: cea a semnalelor cosmice, a naturii (în sens restrâns) și a „obiectelor”. Odată cu apariția și perfecționarea unor laboratoare acustice (a studiourilor de muzică electronică*), unde sunetul „își descoperă” copia, se întrevede posibilitatea multiplicării fenomenelor sonore. Sunetele devin, pentru prima dată, lucruri, putându-se asambla, multiplica, transforma, conserva etc. de unde și denumirea de o. Mai târziu, ideea de o. a fost lărgită prin lucrările lui Xenakis, Boulez, Stockhausen, dar mai ales prin apariția teatrului instrumental și a teatrului muzical care demonstrează că orice obiect poate deveni o sursă sonoră, deci o., bineînțeles în limitele unor legi acustice (foarte extinse), exemple fiind lucrările lui M. Kagel (Staats Theater), A. Stroe etc. Importanța alegerii și organizării o. se poate vedea în legătura acestora cu sintaxa (2) sau determinarea formei*. Respectiv, forma fiind „rezultatul unei incidențe dintre o anumită sintaxă și o anumită organizare a obiectului” (Șt. Niculescu), este dependentă atât de sintaxă cât și de o. Sintaxele, putând fi „aplicate aproape oricăror obiecte, rezultatele fiind mereu alte forme” (aut. cit.) apar relativ independente de acestea. Xenakis arată că o. se pot organiza în structuri „în afara timpului” (sistemul modal*, tonal*) sau structuri „în timp” (sistemul serial), independent de sintaxă și formă. Practica muzicală ne-a arătat că alegerea o. s-a făcut de obicei luându-se în considerare și zonele de audibilitate: zona rarefierii, a detaliului și aglomerării. Totodată s-a observat că indiferent de natura și organizarea (strictă sau liberă) a o., ele se încadrează în orice lucrare muzicală, într-una din categoriile sintactice delimitate până în prezent. Compozitorii actuali caută din ce în ce mai mult să exploreze zone ale o. din sistemul netemperat (v. natural; temperare) unde se pare că între zgomot și sunet* există aspecte multiple încă neexploatate (în special în ceea ce se numește forma sunetului). O definiție cuprinzătoare a termenului este dată de Șt. Niculescu (în Rev. Muz. 3, 1973, p. 10-16): „Prin o. se desemnează fenomenele acustice elementare cu care se operează în muzică”.
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
obiéct, obiecte s. n. Corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuințare. ◊ Obiect liturgic = denumire dată diferitelor obiecte folosite de preot în timpul slujbelor bisericești, cum sunt: discul, steluța, copia, lingurița, cădelnița, ripida etc. – Din lat.: obiectum, germ. Objekt.
Sursa: D.Religios
(1994)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink