OBIECT, obiecte, s. n. 1. Corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuințare. Obiect de inventar = tot ceea ce este sau poate fi inventariat. 2. Element, materie asupra căreia e îndreptată gândirea, activitatea intelectuală a omului. ◊ Loc. adj. și adv. La obiect = (despre discursuri, expuneri etc.) în temă, fără divagații inutile. ♦ (Fil.) Ceea ce există în afara eului, a omului ca ființă activă și conștientă, independent de el și este modificat prin activitatea lui. ♦ Conținutul asupra căruia se îndreaptă cunoașterea; ceea ce este cunoscut. 3. Ceea ce formează materia unei discipline, disciplină de studiu; materie. 4. Scop, țintă, țel; obiectiv. 5. (Gram.; în sintagmele) Obiect direct = complement direct. Obiect indirect = complement indirect. – Din lat. obiectum, germ. Objekt.

obiect sn [At: ASACHI, ALGHEBRA 4^r/5 / V: (înv) oget, ~tum, objet, obje~ / P: o-biect / Pl: ~e și (înv) ~uri / E: lat obiectum, ger Objekt, fr objet] 1 (Îoc subiect) Element asupra căruia se îndreaptă o activitate. 2 (Îlav) La ~ Fără divagații inutile. 3 Fapt. 4 Chestiune. 5 Disciplină de studiu. 6 Scop. 7 Preocupare. 8 (Înv) Pricină. 9 (Înv) Mijloc de realizare Si: factor 10 Corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită destinație Si: lucru. 11 (Îs) ~ al muncii Lucru sau complex de lucruri asupra cărora acționează omul, în procesul de producție, direct sau cu ajutorul mijloacelor de muncă, pentru a le modifica potrivit nevoilor sale. 12 (Îs) ~ de inventar Tot ceea ce este sau poate fi inventariat. 13 (Flz; îoc subiect) Ceea ce se află în afara eului. 14-15 (Flz; îoc subiect) Lucru care afectează simțurile sau asupra căruia se îndreaptă gândirea. 16 (Grm) Complement.

OBIECT, obiecte, s. n. 1. Corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuințare. ◊ Obiect al muncii = lucru sau complex de lucruri asupra cărora acționează omul în cadrul procesului de producție, direct sau cu ajutorul mijloacelor de muncă, pentru a le modifica potrivit nevoilor sale. Obiect de inventar = tot ceea ce este sau poate fi inventariat. 2. Element, materie asupra căreia e îndreptată gândirea, activitatea intelectuală a omului. ◊ Loc. adj. și adv. La obiect = (despre discursuri, expuneri etc.) în temă, fără divagații inutile. ♦ (Fil.) Ceea ce se află în afara eului; lucru care afectează simțurile noastre sau asupra căruia se îndreaptă gândirea noastră. ♦ Conținutul asupra căruia se îndreaptă cunoașterea; ceea ce este cunoscut. 3. Ceea ce formează materia unei discipline, disciplină de studiu; materie. 4. Scop, țintă, țel; obiectiv. 5. (Gram.; în sintagmele) Obiect direct = complement direct. Obiect indirect = complement indirect. – Din lat. obiectum, germ. Objekt.

OBIECT, obiecte, s. n. 1. Corp, de obicei prelucrat, folosit în diverse împrejurări. Împrăștiate prin unghere se află celelalte obiecte pe care păstorii le-au adus cu ei din sat. BOGZA, C. O. 69. Am deschis o tombolă cu obiecte la moși. CARAGIALE, O. II 39. Vaporul... ne arunca ca pe niște obiecte de la o parte la cealaltă a camerei. BOLINTINEANU, O. 285. Obiect de inventar = tot ceea ce poate fi inventariat (utilaj, marfă, clădiri etc.). 2. Element, materie asupra căreia e îndreptată o activitate. Obiectul unei cercetări. ▭ Discuția a fost foarte lungă și anevoioasă. Obiectul ei era cererea lui Eliade de a face parte din Frăția. V. ROM. noiembrie 1953, 73. Pictura mediului contemporan, a omului care îl reprezintă și a chipului în care el se mișcă și vorbește, alcătuiesc obiectul artei lui I. L. Caragiale. VIANU, A. P. 123. 3. (În organizarea învățămîntuiui) Disciplină de studiu; materie. A luat «foarte bine» la toate obiectele. 4. Scop, țintă, țel. Tirziu de tot revine la obiectul apropiat al vizitei. CAMIL PETRESCU, U. N. 56. Nu-l putură, însă, înturna de la marele obiect ce-și propusese cu satirele sale. NEGRUZZI, S. II 149. 5. (Gram.) Complement (direct sau indirect). Pronunțat: -bi-ect.

OBIECT s.n. 1. Lucru; tot ceea ce poate fi perceput prin simțuri; (spec.) tot ceea ce se înfățișează vederii. 2. Tot ceea ce preocupă gîndirea, activitatea intelectuală a omului. ♦ Tot ceea ce formează materia unei științe, a unei discipline; disciplină de studiu. 3. Țintă, scop, țel. 4. Complement (direct sau indirect). [Pron. o-biect. / < lat. obiectum, cf. fr. objet].

OBIECT s. n. 1. lucru, tot ceea ce poate fi perceput prin simțuri. ~ de inventar = mijloc de muncă de uz curent, parte din mijloacele circulante ale unei întreprinderi. 2. (ec.) ~ ul muncii = lucru asupra căruia acționează omul pentru a-l modifica potrivit nevoilor sale. 3. tot ceea ce preocupă gândirea, activitatea intelectuală a omului; ceea ce formează materia unei științe, a unei discipline. 4. (fil.) realitatea exterioară subiectului (1); (spec.) ceea ce este dat în cunoaștere, conținutul obiectiv al cunoștințelor subiectului. 5. (fig.) țintă, scop, țel. 6. complement (direct sau indirect). (< lat. obiectum, germ. Objekt)

OBIECT ~e n. 1) Corp solid, cunoscut direct cu ajutorul simțului. 2) Bun material rezultat din procesul muncii. ~ de consum. ~ de uz casnic. 3) Materie asupra căreia este orientată activitatea spirituală sau artistică. ~ de cercetare. ~ de descriere. 4) Ființă sau lucru pentru care cineva manifestă un sentiment. ~ de admirație. 5) Disciplină de studiu într-o instituție de învățământ. 6) filoz. Corp sau fenomen existent în realitate, în afara subiectului și independent de conștiința acestuia. 7) lingv. Parte de propoziție care indică asupra cui este orientată acțiunea verbului; complement. [Sil. o-biect] /<lat. obiectum, germ. Objekt

obiect n. 1. ceeace se oferă simțurilor și mai ales vederii: obiecte plăcute; 2. fig. tot ce se prezintă spiritului: obiectul cercetărilor noastre; 3. Filoz. tot ce e în afară de suflet, în opozițiune cu subiect; 4. lucru nedeterminat: obiect de puțină valoare; 5. tot ce servă de materie unei științe sau arte ori conversațiunii; 6. cauza unui sentiment, a unei acțiuni: obiect de compătimire, obiectul invidiei sale; 7. scop propus: a avea de obiect; 8. Gram. ființa asupra căreia trece acțiunea.

*obĭéct n., pl. e (mlat. objectum, s. n. d. objicere, ob-jectum, a arunca înainte. V. abject, pro- și sub-ĭéct, trec). Lucru, ceĭa ce se vede saŭ se simte: pe masă eraŭ măĭ multe obĭecte, acolo nu eraŭ nicĭ obĭectele de prima necesitate. Fig. Ceĭa ce preocupă spiritu, scop, materie de lucrat, de studiat: medicina e obĭectu studiilor luĭ, obĭectu medicineĭ e conservarea sănătățiĭ. Subĭect, cauză: acest om e un obĭect de rîs, e obĭectu invidiiĭ lor. Fil. Ceĭa ce e afară din suflet (în opoz. cu subĭect). Gram. Complement drept, cuvînt la acuzativ (în opoz. cu subĭect).

obiectum sn vz obiect

object sn vz obiect

objet sn vz obiect

oget sn vz obiect

femeie-obiect s. f. Femeie redusă la starea de obiect de plăcere ◊ „Bărbatul nu mai e în exclusivitate «acel care alege». Lângă «femeia-obiect», apare «bărbatul-obiect».” Cont. 25 XII 70 p. 6. ◊ „Femeile sunt îmbrăcate, decorate, stilizate de gustul masculin, în vederea consumului masculin, și această situație e acceptată și chiar dorită, nu numai la nivelul femeilor-obiect, dar și la nivelul femeilor emancipate.” Cont. 21 V 71 p. 6; v. și 9 VI 78 p. 9 (din femeie + obiect; cf. fr. femme-objet; DMN, DMC 1965)

obiect (desp. -biect) s. n., pl. obiecte

obiect (-biect) s. n., pl. obiecte

obiect s. n. (sil. -biect; mf. ob-), pl. obiecte

obiect (2 sil.)

obiect, -te.

OBIECT s. 1. v. lucru. 2. disciplină, materie, (înv.) învățătură, matimă. (~ de învățământ.) 3. v. scop. 4. v. complement.

OBIECT s. v. cauză, considerent, mobil, motiv, pricină, prilej, rațiune, temei.

OBIECT s. 1. lucru, (înv.) materie, unealtă. (Ființe și ~.) 2. disciplină, materie, (înv.) învățătură, matimă. (~ de învățămînt.) 3. obiectiv, scop, țel, țintă, (înv.) pravăț. (~ unei cercetări.) 4. (GRAM.) complement. (~ indirect.)

obiect s. v. CAUZĂ. CONSIDERENT. MOBIL. MOTIV. PRICINĂ. PRILEJ. RAȚIUNE. TEMEI.

obiect (obiecte), s. n. – Lucru. Lat. obiectum (sec. XIX). – Der. (din fr.) obiecta, vb.; obiectiv, s. n.; obiectiva, vb.; obiectivitate, s. f.; obiecți(un)e, s. f.

obiect s.n. (în sintagmele: obiect direct, obiect indirect, obiect secundar) termenul obiect este utilizat de preferință în gramatica franceză și în cea engleză, precum și în terminologia modernă românească.

OBIECT s. n. (< lat. obiectum, cf. fr. objet, germ. Objekt): conținut situat în afara eului, asupra căruia se îndreaptă gândirea sau cunoașterea umană. ◊ ~ direct: complement direct (v.). ◊ ~ indirect: complement indirect (v.). ◊ ~ gramatical: o. denumit de un substantiv, indiferent de conținutul lui (ființă, lucru, fenomen etc.). În acest sens spunem despre substantiv că este parte de vorbire care denumește „o. gramaticale” (adică ființe, lucruri, fenomene etc. privite din punct de vedere gramatical). ◊ ~ posedat: o. care este în posesia cuiva, care este stăpânit de cineva (sintagmă care reprezintă una din referințele de conținut ale pronumelui posesiv).

obiect sonor, unul sau mai multe sunete* (o multitudine), sau alte fenomene acustice cu frecvența* relativ determinabilă care constituie materialul de lucru (brut) al compozitorului, din a cărui organizare se nasc evenimente sonore sau fenomene muzicale complexe. Deși noțiunea a fost anticipată în practica muzicală de E. Varèse, prin utilizarea blocurilor sonore (devenite ulterior clustere*), teoretic, ține de apariția muzicii experimentale (respectiv a muzicii concrete*) care, la început, delimita, „muzica ce ne înconjoară” în: cea a semnalelor cosmice, a naturii (în sens restrâns) și a „obiectelor”. Odată cu apariția și perfecționarea unor laboratoare acustice (a studiourilor de muzică electronică*), unde sunetul „își descoperă” copia, se întrevede posibilitatea multiplicării fenomenelor sonore. Sunetele devin, pentru prima dată, lucruri, putându-se asambla, multiplica, transforma, conserva etc. de unde și denumirea de o. Mai târziu, ideea de o. a fost lărgită prin lucrările lui Xenakis, Boulez, Stockhausen, dar mai ales prin apariția teatrului instrumental și a teatrului muzical care demonstrează că orice obiect poate deveni o sursă sonoră, deci o., bineînțeles în limitele unor legi acustice (foarte extinse), exemple fiind lucrările lui M. Kagel (Staats Theater), A. Stroe etc. Importanța alegerii și organizării o. se poate vedea în legătura acestora cu sintaxa (2) sau determinarea formei*. Respectiv, forma fiind „rezultatul unei incidențe dintre o anumită sintaxă și o anumită organizare a obiectului” (Șt. Niculescu), este dependentă atât de sintaxă cât și de o. Sintaxele, putând fi „aplicate aproape oricăror obiecte, rezultatele fiind mereu alte forme” (aut. cit.) apar relativ independente de acestea. Xenakis arată că o. se pot organiza în structuri „în afara timpului” (sistemul modal*, tonal*) sau structuri „în timp” (sistemul serial), independent de sintaxă și formă. Practica muzicală ne-a arătat că alegerea o. s-a făcut de obicei luându-se în considerare și zonele de audibilitate: zona rarefierii, a detaliului și aglomerării. Totodată s-a observat că indiferent de natura și organizarea (strictă sau liberă) a o., ele se încadrează în orice lucrare muzicală, într-una din categoriile sintactice delimitate până în prezent. Compozitorii actuali caută din ce în ce mai mult să exploreze zone ale o. din sistemul netemperat (v. natural; temperare) unde se pare că între zgomot și sunet* există aspecte multiple încă neexploatate (în special în ceea ce se numește forma sunetului). O definiție cuprinzătoare a termenului este dată de Șt. Niculescu (în Rev. Muz. 3, 1973, p. 10-16): „Prin o. se desemnează fenomenele acustice elementare cu care se operează în muzică”.

obiect, obiecte s. n. Corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuințare. ◊ Obiect liturgic = denumire dată diferitelor obiecte folosite de preot în timpul slujbelor bisericești, cum sunt: discul, steluța, copia, lingurița, cădelnița, ripida etc. – Din lat.: obiectum, germ. Objekt.

OBIÉCT (< lat.) s. n. 1. Orice corp solid, de obicei prelucrat, folosit în diverse împrejurări; lucru (1). ◊ (CONT.) Obiecte de inventar = bunuri de valoare mai mică decât limita prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe, indiferent de durata lor de serviciu, sau cele cu o durată mai mică de un an, independent de valoarea lor, precum și bunurile asimilate acestora (de ex. echipamentele de protecție și de lucru, mecanismele, dispozitivele, verificatoarele, aparatele de măsură și control etc.). 2. Ceea ce formează materia unei discipline; disciplină de studiu. 3. (FILOZ.) Ceea ce există în afara subiectului, adică în afara omului ca ființă activă și conștientă, independent de el, și este modificat prin activitatea lui practică. ♦ Spec. (În gnoseologie) Conținutul spre care se îndreaptă cunoașterea; ceea ce este cunoscut (în opoziție cu subiectul cunoscător). 3. 4. (PSIH., la S. Freud) Un lucru, o persoană, o aparte a unei persoane (ex. sânul matern), reale sau fantasmatice, în care și prin care o pulsiune a subiectului caută să-și atingă scopul; o persoană, o entitate, un ideal cu care subiectul ca totalitate intră în relație (obiectuală) și pentru care el simte iubire sau ură. 5. Fig. Țintă, scop, țel. 6. (LINGV.) O. direct = complement direct. ◊ O. indirect = complement indirect.

OBJET TROUVÉ [objé truvé] (expr. fr.) subst. Obiect de uz curent, care, scos din contextul său normal, devine lucrare de artă. O importanță deosebită a cunoscut în dadaism (în special prin M. Duchamp), pop-art etc. V și ready-made.