obicinuit, ~ă a vz obișnuit

OBICINUIT, OBIȘNUIT adj. 1 p. OBICINUI. Deprins, care a prins obiceiul ¶ 2 Comun, ordinar, care se vede sau se face adesea ¶ 3 Întrebuințat, folosit adesea ¶¶ C. NEOBICINUIT.

OBICINUIT, -Ă, adj. v. obișnuit.

OBIȘNUI, obișnuiesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A câștiga sau a face să câștige o anumită deprindere prin repetarea frecventă a aceleiași acțiuni; a (se) deprinde, a (se) familiariza, a (se) învăța. 2. Tranz. A practica un anumit obicei, a avea o anumită deprindere. 3. Tranz. și refl. A (se) folosi (des), a (se) întrebuința. [Var.: (Înv.) obicinui vb. IV] – Din obicină (Înv. „obicei” < bg.).

obicinui v vz obișnui

obiciui v vz obișnui

obiciuit, ~ă a vz obișnuit

obișnui [At: CANTEMIR, HR. 367 / V: (înv) ~icinui, ~iciui / Pzi: ~esc / E: obicină] 1-2 vtr A (face să câștige sau) a câștiga o anumită deprindere prin repetarea aceleiași acțiuni Si: a (se) deprinde, a (se) învăța. 3 vt A practica un anumit lucru în mod curent. 4-5 vtr A (se) folosi des. 6-7 vtr A (se) familiariza.

obișnuit, ~ă [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 181^v/29 / V: (înv) ~iciuit, obicin~ / Pl: ~iți, ~e / E: obișnui] 1 a Care a intrat în obișnuința cuiva. 2 a Care face parte din felul de a fi al cuiva. 3 a Caracteristic cuiva. 4-6 a Care se face, se întâmplă sau se întâlnește în mod regulat. 7 a Care se folosește adesea Si: curent, uzual. 8 sm Persoană care frecventează un anumit loc. 9 a (Îoc deosebit, remarcabil) Care nu se distinge prin nimic Si: comun. 10 Familiarizat.

OBICINUI, OBIȘNUI (-uesc), ‡OBICINI (-nesc) I. vb. tr. 1 A deprinde, a face să ia un obiceiu bun sau rău: l-a obicinuit rău; îi obicinuește cu plimbările ¶ 2 A avea obiceiul de a face, de a întrebuința ceva, a fi deprins cu ceva: nu prea obicinuesc să fumez. II. vb. refl. 1 A căpăta un obiceiu, a se învăța cu ceva, a se deprinde: s’a obicinuit cu noi și nu mai vrea să plece ¶ 2 A se folosi, a se întrebuința mai adesea: vorba aceasta nu se mai obicinuește.

OBIȘN... 👉 OBICIN...

OBIȘNUI, obișnuiesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A câștiga sau a face să câștige o anumită deprindere prin repetarea frecventă a aceleiași acțiuni; a (se) deprinde, a (se) familiariza, a (se) învăța. 2. Tranz. A practica un anumit obicei, a avea o anumită deprindere. 3. Tranz. și refl. A (se) folosi (des), a (se) întrebuința. [Var.: (înv.) obicinui vb. IV] – Din obicină (înv. „obicei” < bg.).

OBIȘNUI, obișnuiesc, vb. IV. 1. Refl. A se deprinde, a se familiariza, a se învăța. Se obișnuise de două zile cu sunetul acesta. DUMITRIU, N. 127. Încet-încet, ochii mi se obișnuiră cu întunericul. SADOVEANU, O. VI 12. Se obișnuise să fie primit... cu izbucniri de «trăiți» și voie bună. REBREANU, R. II 84. ◊ Tranz. A obișnui pe copii cu cititul. 2. Tranz. A practica un anumit obicei; a avea o anumită deprindere. Minerii, cu tristețe și mîndrie, cel mai des obișnuiesc să spună: mina noastră e veche de o sută de ani. BOGZA, C. O. 120. ◊ Refl. impers. (în expr.) Se obișnuiește să... = este obiceiul să... – Variantă: obicinui (pronunțat -bici-) (NEGRUZZI, S. X 199) vb. IV.

OBIȘNUIT, -Ă, obișnuiți, -te, adj. 1. Care a devenit un obicei, care a intrat în obișnuința cuiva, care face parte din felul de a fi al cuiva; caracteristic cuiva. Lîngă vatră, cu coatele pe genunchi și cu tîmplele în palme, se cufundă în starea ei obișnuită. SADOVEANU, B. 63. Îl primi cu drăgălășia-i obișnuită, parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. REBREANU, R. II 258. Porniră la drum în obișnuitul mers al cailor țărănești. MIRONESCU, S. A. 133. ♦ (Substantivat) Persoană care frecventează în mod obișnuit un Ioc. Obișnuiții cîrciumii rîd în timpul cînd Marmeladof povestește. GHEREA, ST. CR. II 231. 2. Care se face în mod regulat, care se întîmplă sau se întîlnește frecvent sau de obicei (într-un loc), care se folosește adesea; curent. Își răsuci obișnuita țigară și-mi zîmbi cu prietinie. SADOVEANU, O. VIII 8. ◊ (Adverbial) Eminescu a străbătut etapele de dezvoltare literară pentru care, obișnuit, literaturile începătoare cheltuiesc decenii multe. SADOVEANU, E. 79. 3. Care nu se distinge prin nimic; comun (2). A lucrat din lemn obișnuit o vioară. – Variantă: obicinuit, -ă (pronunțat -bici-) (C. PETRESCU, Î. I 251, CREANGĂ, P. 209, NEGRUZZI, S. I 296) adj.

A SE OBIȘNUI mă ~iesc intranz. (urmat de determinări introduse prin prepoziția cu) A deveni cunoscut îndeaproape în urma unor contacte repetate; a se învăța; a se deprinde; a se familiariza. ~ cu noul colectiv. ~ cu lucrul. /cf. bulg. obițno

A OBIȘNUI ~iesc tranz. 1) A face să se obișnuiască. 2) A practica în calitate de obicei; deprindere. ~ plimbări la aer liber. ~iește să studieze la bibliotecă. /cf. bulg. obițno

OBIȘNUIT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A OBIȘNUI și A SE OBIȘNUI. 3) și substantival Care se întâlnește frecvent, regulat. 3) Care nu se deosebește prin nimic specific; care nu are trăsături particulare; lipsit de originalitate; trivial; vulgar; ordinar. /v. a (se) obișnui

obișnuì v. 1. a avea obiceiu: nu prea obișnuesc; 2. a contracta un obiceiu: se obișnuește rău; 3. a se deprinde: să te obișnuești a asculta; 4. a fi în uz: vorba nu se obișnuește.

obișnuit a. 1. deprins: obișnuit cu vorbe bune; 2. ordinar: lucru obișnuit; 3. care e în uz: vorbă obișnuită.

obicĭuít, -ă adj. Vechĭ. Obișnuit, deprins (N. Cost. 2, 34).

obișnuĭésc și (vechĭ) -cĭnuĭésc v. tr. (d. vsl. obyčĭnŭ, bg. običen, -čno, obișnuit; sîrb. običavati, a se obișnui). Am obiceĭ: obișnuĭesc să beŭ ceaĭ, nu obișnuĭesc rom la ceaĭ. Deprind cu, învăț cu: pe copiĭ nu trebuĭe să-ĭ obișnuĭeștĭ cu luxu. V. refl. Mă deprind cu, mă învăț cu: copiiĭ trebuĭe să fie obișnuițĭ cu disciplina. Înădesc la, învăț cu nărav: porciĭ s’aŭ obișnuit la grăunțe. A fi în uz, a se uzita: acest cuvînt nu se obișnuĭește. A te obișnui răŭ, a lua un obiceĭ răŭ. V. metahirisesc.

obișnuít, -ă adj. Deprins: obișnuit cu munca. Ordinar, de toate zilele: pe drumu obișnuit. Uzual: vorbă obișnuită. Adv. De ordinar: se plimba obișnuit pe acolo.

obișnui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. obișnuiesc, 3 sg. obișnuiește; imperf. 1 obișnuiam; conj. prez. 1 sg. să obișnuiesc, 3 să obișnuiască

obișnui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. obișnuiesc, imperf. 3 sg. obișnuia; conj. prez. 3 să obișnuiască

obișnui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. obișnuiesc, imperf. 3 sg. obișnuia; conj. prez. 3 sg. și pl. obișnuiască

obișnui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. obișnuiesc, conj. obișnuiască)

obișnuesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

Pelargonium zonale (L.) Ait., « Mușcate obișnuite ». Specie care înflorește în apr.-oct. Flori simple sau învoite (sepale egale, liniare, acuminate, petale inegale, alungit-eliptice, cu vîrf rotunjit, roșii, roz-albe) în umbele, pe peduncul de cca 15 cm înălțime. Frunze alterne, cu pețioli lungi, subrotund-cordate, 7-lobate, crenate, catifelat-pubescente, deseori zona centrală marcată de un verde brun-negricios pe fondul verde-deschis al frunzei. Plantă, cca 90 cm înălțime, groasă, cu ramuri cărnoase, păroase, spre bază mai mult sau mai puțin lemnificate.

OBIȘNUI vb. 1. v. aclimatiza. 2. (înv.) a metahirisi. (~ să bea zilnic cafea.) 3. (pop.) a se îndătina, (înv.) a se politici. (Așa se ~ pe la noi.) 4. (Transilv.) a sucui. (Așa ~ noi să facem.) 5. v. deprinde.

OBIȘNUIT adj. 1. v. aclimatizat. 2. comun, normal. (Nu-i decât un om ~.) 3. v. oarecare. 4. v. comun. 5. v. ordinar. 6. v. firesc. 7. v. normal. 8. clasic, curent, frecvent, tradițional, uzual. (Un procedeu tehnic ~.) 9. v. cunoscut. 10. curent, frecvent, uzual. (De circulație ~.) 11. v. consacrat. 12. v. familiar. 13. caracteristic, specific. (L-a primit cu amabilitatea ~.) 14. v. zilnic.

OBIȘNUI vb. 1. a (se) aclimatiza, a (se) acomoda, a (se) adapta, a (se) deda, a (se) deprinde, a (se) familiariza, a (se) învăța, (reg.) a (se) hîrsi. (S-a ~ ușor în noul mediu.) 2. (înv.) a metahirisi. (~ să bea zilnic cafea.) 3. (pop.) a se îndătina, (înv.) a se politici. (Așa se ~ pe la noi.) 4. (Transilv.) a sucui. (Așa ~ noi să facem.) 5. a se deprinde, a se împăca. (Nu mă pot ~ cu gîndul că...)

OBIȘNUIT adj. 1. acomodat, dedat, deprins, familiarizat. (Om ~ într-un media nou.) 2. comun, normal. (Nu-i decît un om ~.) 3. oarecare. (O făptură ~.) 4. banal, comun, ordinar, (înv.) prost, prostesc. (În lucruri ~ ei văd numai minuni.) 5. normal, ordinar. (Sesiune ~.) 6. firesc, natural, normal, (înv.) fireș, (fig.) curat. (Aici nu e lucru ~.) 7. firesc, normal, regulat. (Puls ~.) 8. clasic, curent, frecvent, tradițional, uzual. (Un procedeu tehnic ~.) 9. cunoscut, frecvent, răspîndit, uzual. (O expresie ~.) 10. curent, frecvent, uzual. (De circulație ~.) 11. consacrat, consfințit, tradițional, (rar) sacramental. (Judecătorul a rostit formula ~.) 12. familiar, simplu. (Stil ~.) 13. caracteristic, specific. (L-a primit cu amabilitatea ~.) 14. cotidian, curent, prozaic, zilnic. (Treburile ~.)

A se obișnui ≠ a se debarasa, a se dezvăța

A (se) obișnui ≠ a (se) dezbăra, a (se) dezobișnui

Obișnuit ≠ deosebit, grozav, neobișnuit

OBIȘNUI vb. IV. 1. refl. (Construit de obicei cu prepoziția „cu”) A se deprinde, a se învăța... Pecinighii pre pustii cîmpii... și cu dînsele [cu fiarele] viața a-și purta să obiciuisă. cantemir, hr. 367. Să te obicinuiești a asculta cînd alții grăiesc, golescu, ap. ddrf, cf. lb. Unii din arendași... s-au obișnuit la abateri și abuzuri (a. 1836). doc. ec. 637, cf. polizu. Se obicinuiește atît de mult cu mîncările delicate, încît nu mai poate să trăiască fără friptură de fazan. filimon, o. i, 96, cf. ddrf, șăineanu, barcianu, alexi, w. Se obișnuise să fie primit, în cursul inspecțiilor, cu izbucniri de „trăiți” și voie bună. rebreanu, r. ii, 84. Încet-încet ochii mi se obișnuiră cu întunericul. sadoveanu, o, vi, 12. Goldenberg mergea regulat la serviciul lui. Se obișnuise aproape de tot. sahia, n. 109. ◊ tranz. (Popular) N-am zis să furi, să faci rele... Ci să te ferești de ele, să nu le obicinuiești. pann, p. v. i, 77/8. Maică, măiculița mea, Toate le-aș obișnui Și toate le-aș suferi, Numai una n-o sufăr. mateescu, b. 39. ◊ tranz. fact. Ar trebui să obișnuim și copiii s-o bea așa. sahia, n. 57. 2. Tranz. A practica un anumit obicei, a avea o anumită deprindere, a avea obiceiul. Obicinuise Mihail Cantacuzenul a călări pre o mușcoaie sau cătîrcă. șincai, hr. ii, 232/13, cf. lb. Fîntîna din care obicinuie lamile să beie apă era foarte departe. drăghici, r. 88/4. Obicinuiesc a mă culca de la șepte. negruzzi, s. i, 199, cf. ddrf, șăineanu, bârcianu, alexi, w. Minerii, cu tristețe și mîndrie, ...obișnuiesc să spună: mîna noastră e veche de o sută de ani. bogza, c. o. 120. Obișnuia să ronțăie migdale, stancu, r. a. iv, 307. ◊ Absol. Au întrebat cu ce chip calcă poama și i-au răspuns că acolo nu o calcă precum obicinuiesc pe la alte locuri. drăghici, R. 28/24. Lăsau să se vadă pe piepturile și pe brațele lor goale figuri simbolice încrustate, precum obicinuiau ienicerii. filimon, o. i, 109. ◊ Refl. (Învechit) Totdeauna să obicinuia a merge departe înaintea armiei. ist. carol xii, 21^v/15. Au ajuns la palatul din malul mării... în zioa aceaia întru carea se obicinuia Eghist în tot anul a face praznic. beldiman, o. 4/19. ◊ refl. impers. Pînă la domnia a doua a lui Mihai Vodă, au fost vechiu obiceiu de șădea și al doilea logofăt la divan pe urma altor boieri; iar atuncea nu s-au mai obicinuit a șădea. gheorgachi, ap. gcr ii, 75/29. Apoi și crăiasa, iată, Vine frumos îmbrăcată... Cu șase roabe frumoasă, Precum să obicinuiaște. bărac, ap. gcr ii, 177/9. 3. Tranz. A folosi (des), a întrebuința. cf. ddrf. Eminescu obișnuiește în opera sa cînd versul iambic, cînd pe cel trohaic. ibrăileanu, s. l. 227. ◊ refl. pas. M-am cercat să cetesc... din acele manuscrise, dar scrisoarea era atît de încîlcită, încît le-am lăsat, făgăduindu-le de a le vizita cum. voi pute deprinde a ceti scrisoarea acea ieroglifică ce se obicinuia atunci pe la noi. negruzzi, s. i, 11. – prez. ind.: obișnuiesc. – Și: (învechit) obicinui (pronunțat -bici-), obiciui vb. IV. – De la obicină. – Obiciui, de la obicii.

OBIȘNUIT, -Ă adj. 1. Care a intrat în obișnuința cuiva; care face parte din felul de a fi al cuiva; caracteristic, specific cuiva. Ca puiul șerpelui, capul rădicînd, obiciuitele lor și veninoase mușcături în trupul înpărățiii romanilor să înfigă. cantemir, hr. 105. Îndată ca un stăpîn bun și obiciuit a face bine, au ușurat țeara dîn toate. R. greceanu, cm ii, 202. Zăbava obicinuită unui război îndoios Poate încă să-n-tîrzie drumul meu cel strălucios. heliade, o. i, 417. Singurul semn că băuse era că paloarea sa obicinuită se colora cu-n gingaș rosa. eminescu, g. p. 46. Hei, dragele mele vere, zice spinul cu viclenia lui obicinuită. creangă, p. 209. Turică, feciorul, cu obicinuita lui înlesnire de a se amesteca în vorbă, zise. d. zamfirescu, v. ț. 110. ll primi cu drăgălășia-i obișnuită, parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. rebreanu, r. i, 258. Porniră la drum în obișnuitul mers al cailor țărănești. mironescu, s. a. 133. Își scutură părul negru cu gestul ei obicinuit, c. petrescu, î. i, 251. Stăpîna casei îl urmări cu ochii pînă departe pe hudiță, după. aceea... se scufundă în starea ei obișnuită. sadoveanu, o. x, 543. 2. Care se face, se înțîmplă sau se întîlnește în mod regulat; care se folosește adesea; curent, uzual. Iară băutura aceasta nu după leagea cea obiciuită să făcea, ce așa au vrut împăratul. biblia (1688), 356¹/2. Obicinuit lucru iaste la adunări mari... oarecare amestecături... a se face. cantemir, ist. 28. Scoaseră steaguri albe la porți, semnul cel obicinuit al păcii. văcărescul, ist. 258. Au adunat tatăl pe toți... la locul obicinuit. DRĂGHici, r. 144/28. Se leapădă lesne omul de orișice desfătare; ...ne mai găsind într-însa dulceața obicinuită. conachi, p. 286. Femeia lui mai adăogi un pui cu smîntînă la bucatele obicinuite. negruzzi, s. i, 296. Într-unul din cele patru unghiuri era o vatră întocmai ca cele obicinuite la cafenelile turcești. filimon, o. i, 102, cf. ddrf, șăineanu. Mai curînd decît toți și-a venit în fire și a intrat în obișnuitele-i îndeletniciri. sadoveanu, o. vi, 223. Musafirii obișnuiți ai restaurantului plecau. vornic, p. 152. ◊ (Adverbial) [Dările] formau o mică parte din cîte le storceau obișnuit boierii și călugării. hasdeu, i. v. 46, cf. barcianu, alexi, w. Aș putea să-i vorbesc obicinuit ca unui cunoscut: camil petrescu, u. n. 319. Eminescu a străbătut etape de dezvoltare literară pentru care, obișnuit, literaturile începătoare cheltuiesc decenii multe și generații succesive. sadoveanu, e. 79. ♦ (Substantivat) Persoană care frecventează un anumit loc. Obișnuiții cîrciumei rîd în timpul cînd Marmeladof povestește. gherea, st. cr. ii, 231. Acesta era un obișnuit al casei lor. t. popovici, s. 281. 3. (În opoziție cu deosebit, remarcabil) Care nu se distinge prin nimic; de rînd, comun. Oraș luminat și cu mult nărod..., iară spre obiciuite erease lesne p[r]iimitoriu. dosoftei, v. s. noiembrie 181^V/29. Se mișcă într-o lume reală de oameni normali, care vorbesc și acționează așa cum vorbesc și se poartă oamenii obișnuiți, contemp. 1954, nr. 379, 3/2. – pl.: obișnuiți, -te. – Și: (învechit) obiciuit, -ă, obicinuit, -ă (pronunțat -bici-) adj. – v. obișnui.