OBIȘNUÍNȚĂ, obișnuințe, s. f. Faptul de a fi obișnuit cu ceva, de a avea un anumit obicei; deprindere, obicei; datină. ◊ Loc. adv. Din obișnuință = în virtutea deprinderii, potrivit obiceiului. ♦ (Rar) întrebuințare. [Var.: (înv.) obicinuínță s. f.] – Obișnui + suf. -ință.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

OBIȘNUÍNȚĂ ~e f. 1) Însușire dobândită cu timpul, prin practică, și devenită trăsătură caracteristică; obicei; deprindere. ◊ Din ~ în virtutea deprinderii. 2) Pricepere căpătată prin repetarea aceleiași acțiuni; deprindere [G.-D. obișnuinței] /a (se) obișnui + suf. ~ință
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

OBIȘNUÍNȚĂ s. 1. v. obicei. 2. (mai ales la pl.) v. tabiet. 3. v. fire.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

obișnuínță s. f., g.-d. art. obișnuínței; pl. obișnuínțe
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink