năvrăpitor sm [At: CANTEMIR, HR. 18 / V: ~riu, ne~ / Pl: ~i / E: năvrăpi + -tor] (Înv) 1 Năvălitor (1). 2 Uzurpator.

năvrăpitoriu sm vz năvrăpitor

nevrăpitor sm vz năvrăpitor

NĂVRĂPITOR s. m. (Mold.) Năvălitor. Aceștia aceiași romani sînt care, după ce latinii cu amăgeală apucasă Țarigradul de la greci, împotriva năvrăpitoriului Balduin, biruitoare arme au purtat. CANTEMIR, HR. Etimologie: năvrăpi + -suf. -tor. Vezi și năvrap, năvrăpi, năvrăpitură. Cf. n ă v r a p.

năvrăpitor, năvrăpitori, s.m. (înv.) năvălitor, agresor; uzurpator.

NĂVRĂPITOR s. m. (Învechit) Năvălitor, agresor; uzurpator. Aceștia aceiași romani sînt care, după ce latinii cu amăgeală apucasă Țarigradul de la greci, împotriva năvrăpitoriului Balduin, biruitoare arme au purtat. CANTEMIR, hr. 18, cf. BARONZI, L. 115, DDRF. – pl.: năvrăpitori. – Și: năvrăpitoriu, nevrăpitor (baronzi, l. 126) s. m. – Năvrăpi + suf. -tor.