NOTA BENE loc. vb. impers., s. n. Formulă prin care se atrage atenția asupra unui pasaj, a unei idei într-un text ori asupra corecturilor deosebite de tipar. [Abr.: N.B.] – Din lat. nota bene.

NOTA BENE (abr. N. B.) s. m. expresie spre a semnala cititorilor o informație, o precizare suplimentară. (< lat. nota bene, notează bine!)

nota-bene n. («observă bine!») observațiune spre a atrage atențiunea cititorului; se scrie obișnuit prescurtat: N. B.

* nóta-béne, cuv. latine și italiene care însemnează „notează (observă, ĭa sama) bine” și care se pun ca să atragă atențiunea cititoruluĭ. Se scrie, de ordinar, pe scurt N.B.

nota bene (ia aminte) (lat.) loc. vb., imper. 2 sg. afirm.; s. n.; abr. N.B.

*nota bene (lat.) loc. vb. imper., s. n.; abr. N.B.

nota bene (abreviat: N.B).

NOTA BENE (loc. lat.) Formulă prin care se atrage atenția asupra unui pasaj, a unei idei într-un text ori asupra corecturilor deosebite de tipar. Prescurtat: N.B.

Nota bene (lat. „Notează bine”) – Se pare că obiceiul acestor adăugiri a rămas de pe vremea cînd cărțile erau scrise de mînă. Atticus, un prieten al lui Cicero, înființase la Roma un atelier unde lucrau 300 de scribi care copiau, după dictare, în mod simultan, același text. Desigur, în asemenea condiții se săvîrșeau destule greșeli și omisiuni. Prin „nota bene” erau evitate efortul și cheltuiala unor noi transcrieri. Deci, la început: un fel de erată. După ce mai tîrziu s-a introdus erratum, „nota bene” a ajuns ceea ce este și azi: o însemnare, cu inițialele N.B., spre a semnala cititorilor o informație sau o precizare suplimentară.