NORVEGIAN, -Ă, norvegieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația Norvegiei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Norvegiei sau norvegienilor (1), privitor la Norvegia ori la norvegieni. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de norvegieni (1). [Pr.: -gi-an] – Din fr. norvégien.

norvegian, ~ă [At: EMINESCU, S. P. 61 / P: ~gi-an / Pl: ~ieni, ~iene / E: fr norvégien] 1-2 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a Norvegiei Si: (rar) norveg (1-2). 3-4 smf, a (Persoană) originară din Norvegia Si: (rar) norveg (3-4). 5 smp Popor care locuiește în Norvegia Si: (rar) norveg (5). 6-7 a Care aparține (Norvegiei sau) norvegienilor (5) Si: (rar) norveg (6-7). 8-9 a Privitor (la Norvegia sau) la norvegieni (5) Si: (rar) norveg (8-9). 10 sf Limbă vorbită de norvegieni (1-2).

NORVEGIAN, -Ă, norvegieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Norvegiei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Norvegiei sau populației ei, privitor la Norvegia sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de norvegieni (1). [Pr.: -gi-an] – Din fr. norvégien.

NORVEGIAN ², -Ă, norvegieni, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Norvegiei sau este originară de acolo.

NORVEGIAN¹, -Ă, norvegieni, -e, adj. Care aparține Norvegiei, care se referă la Norvegia, care provine din Norvegia. – Pronunțat: -gi-an.

NORVEGIAN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Norvegia. ◊ (s. f.) limbă germanică vorbită de norvegieni. (< fr. norvégien)

norvegiană (limbă) (desp. -gi-a-) s. f., g.-d. art. norvegienei (desp. -gi-e-)

*norvegiană (limbă) (-gi-a-) s. f., g.-d. art. norvegienei (-gi-e-)

norvegian (desp. -gi-an) adj. m., s. m., pl. norvegieni (desp. -gi-eni); adj. f., s. f. norvegiană, pl. norvegiene

norvegian (-gi-an) adj. m., s. m., pl. norvegieni (-gi-eni); adj. f., s. f. norvegiană, pl. norvegiene

norvegian s. m., adj. m. (sil. -gi-an), pl. norvegieni (sil. -gi-eni); f. sg. norvegiană, g.-d. art. norvegienei, pl. norvegiene

Norvegian, -gieni sb.

NORVEGIAN s. (rar) norveg.

NORVEGIAN s. (rar) norveg.

NORVEGIANĂ s. f. (< fr. norvégien): limbă germanică din grupul nordic, vorbită de norvegieni, locuitori ai Norvegiei. A cunoscut două faze în dezvoltarea ei: vechea norvegiană (până în secolul al XVI-lea) și noua norvegiană (din secolul al XVII-lea până azi). În secolul al XIII-lea, literatura veche norvegiană ajunsese la o mare înflorire (reprezentată prin culegeri de legi și traduceri de opere religioase și istorice). Ocupația daneză timp de trei secole (1536-1814) a impus daneza ca o limbă oficială, n. reducându-se la un grup de dialecte locale folosite ca limbă de conversație familială. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea s-a intensificat lupta de impunere a n. ca limbă literară. Influențată puternic de dialectele norvegiene în pronunțare, în structura gramaticală și în vocabular, daneza literară norvegiană a devenit cu timpul o limbă nouă, deosebită de daneza vorbită în Danemarca. Aceasta a fost numită dano-norvegiana sau riksmal, fiind folosită până azi ca limbă oficială în Norvegia (în această limbă a creat marele dramaturg Ibsen). Alături de această limbă s-a mai creat una, artificială – landsmal – din elementele luate din dialectele locale (mai ales din cele de apus). Aceasta a fost și este folosită ca a doua limbă oficială a Norvegiei, în presă, în școală și în literatură. Numele celor două limbi au fost între timp schimbate în nynorska și bokmål, între ele existând o mare concurență cu sorți de izbândă pentru bokmål. În această limbă, scriitorii au dezvoltat o literatură caracterizată printr-o mare bogăție de stiluri.