norioară sf [At: TEODORESCU, P. P. 617 / P: ~ri-oa~ / V: nuri~ / Pl: ~re / E: noră^[1] + – ioară] 1-2 (Pop; rar; șhp) Norurea (1-2). modificată

nurioară sf vz norioară

norioară, norioare, s.f. (pop.) noră.

NORIOARĂ s. f. (În poezia populară) Diminutiv al lui noră (1). Nurioara că-și tocmea, Nurioara-și logodea, Zestre bună că-i dedea. teodorescu, p. p. 617. Hop, leliță-lelișoară, Fire-ai mamii norioară. doine, 287, cf. marian, nu. 177. De trei zile-i în dospală [= otravă] Să o dau la nurioară. t. papahagi, m. 114. – Pronunțat: -ri-oa-. – pl.: norioare. – Și: nurioară s. f. – Noră + suf. -ioară.