NOBILITATE s. f. (Înv.) 1. Noblețe (1). 2. Noblețe (3). – Din lat. nobilitas, -atis.

nobilitate sf [At: BUDAI-DELEANU, T. V. 66 / V: (înv) ~blătate / Pl: ~tăți / E: lat nobilitas, -atis] (Înv) 1 Nobilime (1). 2-4 Noblețe (2-4).

NOBILITATE, nobilități,^[1] s. f. (Înv.) 1. Noblețe (1). 2. Noblețe (3). – Din lat. nobilitas, -atis.

NOBILITATE s. f. (Învechit) Noblețe (1). Catîrul ce-și laudă nobilitatea. ALEXANDRESCU, M. 291. Vulpea și crocodilul au început a se prici pentru nobilitate care va fi mai de bun neam. ȚICHINDEAL, F. 69.

NOBILITATE s.f. (Liv.) Clasa nobililor; nobilime. [Cf. it. nobilitate, germ. Nobilität].

nobilitat, ~ă a [At: VASICI, M. I, 188/21 / Pl: ~ați, ~e / E: nobilita²] (Înv) 1 (D. substanțe, materiale etc.) Îmbunătățit calitativ Si: înnobilat. 2 (D. oameni) Care a primit un titlu de nobil (1) Si: înnobilat.

noblătate sf vz nobilitate

nobilitate (înv.) s. f., g.-d. art. nobilității

nobilitate (înv.) s. f., g.-d. art. nobilității

nobilitate s. f., g.-d. art. nobilității; pl. nobilități

NOBILITATE s. v. aristocrație, nobilime, noblețe.

nobilitate s. v. ARISTOCRAȚIE. NOBILIME. NOBLEȚE.

nobilitat, -ă, adj. (înv.) 1. îmbunătățit calitativ, perfecționat, înnobilat. 2. care a primit un titlu de nobil; înnobilat.

NOBILITATE s. f. (Învechit) 1. Nobilime (1). O! noblătate, vechie adevărată! BUDAI-DELEANU,T. v . 66. Toată nobilitatea (boierimea) românească și cu aceasta mulți popi voiesc de episcop pe Ioan. BARIȚIU P. A . I, 321, cf. LM. 2. Noblețe (2). Nimene cu nobilitatea sau cu nemeșugul său să nu se laude. ȚICHINDEAL, F 381/14. Cu nobilitate nu numai fiii carii au slujit patriei, ci și următoriilor din neam în neam să se dăruiască, id. ib. 383/2. Boier e meserie de apărarea țărei, Iar nu nobilitate. HELIADE, O. I, 226. Nobilitatea și rangurile feudali presupuneau avuții mari, cîștigate sau fără nici o greutate, sau cu prea puțină osteneală. BARIȚIU P. a. I, 493, cf. ALEXANDRESCU, M. 291. Aceștia au cîștigat nobilitatea pe timpul lui Ioan Huniade. F (1885), 246. Un document din 1269 conține dăruirea... dreptului de nobilitate. XENOPOL, I. R. II, 155. 3. Noblețe (3). Mărimea pricinii face nobilitatea faptelor. GOLESCU, E., 236/13. Strălucirea adevărului, nobilitatea sentimentelor și plăcerea cea dulce și sfîntă spre binele public. GENILIE, G. I/9. Nobilitatea simțimintelor acestei inime. ASACHI, S. L. II, 22. Tăria convicțiunilor sale și nobilitatea simțămintelor. F (1879), 205. 4. Noblețe (4). Unea la multa nobilitate un duh nemărginit. PLEȘOIANU, A. 55/1. De a lui nobilitate ș-omenie mă miram. HELIADE, O. I., 428. Foarte cu nobilitate întru toate s-a purtat. PANN, E. I, 103/8. Zădărnicia slavei să-mi lase l’îndemînă Nobilitatea seacă. NEGRUZZI, S. II, 231. ◊ Fig. Orice scriți, luați aminte prea jos a nu vă lăsa, Un stil cît de prost își are și nobilitatea sa. HELIADE, O. I,120. – pl.: nobilități. – Și: (învechit) noblătate s. f. – Din lat. nobilitas, -atis.

NOBILITAT, -Ă adj. (Învechit) 1. Îmbunătățit calitativ, perfecționat, înnobilat. Organele... au putere a stoarce din hrană cele mai fine și spirtoase părți alcătuitoare și într-una sînt așa organizate ca acestea sucuri nobilitate și perfecționate să poată trece iară în sînge îndărăpt. VASICI, m. I, 188/21. Omul este asemenea pomului tînăr și nobilitat prin altoire. F. (1879), 313. 2. Care a primit un titlu de nobil (1); înnobilat. A împărțit pămîntul țărei la cîte familii nobilitate a voit. BARIȚIU P. a. I, 644, cf. COSTINESCU. – pl.: nobilitați, -te. – v. nobilita².